După cum observați, în măsura în care pot, caut locurile în care se rostesc idei, gânduri, soluții despre lumea în care trăim. Așa am descoperit Conferințele Dilema veche, de la Arad. Frumosul municipiu de pe malul Mureșului a devenit capitala conferințelor, în ultimii patru ani. Anul acesta au avut loc la mijlocul lunii aprilie, la care a participat un public interesat și inteligent, răbdător, matur și civilizat după aprecierea lui Sever Voinescu, redactorul-șef al revistei. Și eu am fost la Arad, la manifestări literare de anvergură. Vocația europeană a orașului, vizibilă prin arhitectură și urbanistică, dar și prin așezarea sa pe harta bătrânului continent, este deplin susținută de calitatea locuirii sale. Am intrat în posesia Dosarului acestor conferințe. Sunt teme care marchează timpul pe care-l trăim, după care bat ceasurile fixate de personaje care își fac loc în destinul nostru.
Cei care au conferențiat au depistat că avem inamici în interior, democrațiile europene fiind, totuși, vulnerabile. Apoi, preocupă problema libertății după pandemie și clivajele ideologice care traversează spațiul european. S-au detectat rădăcinile putinismului, dar a fost analizată și una dintre ideile toxice care animă mentalul rus: iluzia celei de-a treia Rome. A fost abordată și starea Europei Centrale. S-a vorbit despre Grupul de la Vișegrad și modul în care România ar trebui să se raporteze acum la acest grup. S-a vorbit și despre temeiurile culturale ale identității central-europene. M-am apropiat de eseul criticului literar Adriana Babeți, despre două texte ale lui Milan Kundera, care au influențat mersul Europei. Poate nu ne vine a crede că un scriitor ceh a dat direcția de bază în mersul european prin două texte. Unul mai puțin cunoscut „Literatura și națiunile mici”, iar celălalt de mare notorietate și impact: „Un Occident răpit, sau tragedia Europei Centrale”.
Primul era un discurs ținut în 1967, la Congresul Scriitorilor din Cehoslovacia, al doilea – un articol-manifest, publicat în anul 1983 în revista Le Debat. Mă aflu în situația recuperării unor idei, deoarece la pornirea acestor texte în lume eram în locuri unde nu ajungea energia ideilor lor. Acum avem în preajmă o tragedie, care se consumă în moduri inumane. Profesoara Adriana Babeți ne amintește că textele scriitorului ceh au avut, în momentele apariției lor, nu doar o mare putere de pătrundere și analiză a unei realități, ci și o incredibilă forță profetică, avertizatoare. De pildă, cu experiența mea de acum, apreciez la justa valoare discursul din 1967, extrem de critic la adresa regimului, anunțând spiritul Primăverii de la Praga. Când trupe ale Pactului de la Varșovia, la inițiativă sovietică – fără România – au invadat Cehoslovacia. La vremea aceea, Kundera era un scriitor de 38 de ani, autorul romanului „Gluma”. Un excelent roman anticomunist, care anticipa invazia sovietică.
Întrebarea lui Kundera ajunge până la noi: „Care este soarta noastră în lume, câtă vreme am fost supuși mereu, de-a lungul istoriei, unor procese de integrare, însoțite sau nu de o invazie propriu-zisă?” Se referea la țara lui, dar avem și noi țara noastră. Articolul-manifest din 1983 începe așa: În septembrie 1956, cu câteva minute înainte ca biroul să fie spulberat de un obuz, directorul Agenției maghiare de știri a trimis lumii întregi un mesaj disperat despre ofensiva rusească declanșată în acea dimineață asupra Budapestei: „Vom muri pentru Ungaria și pentru Europa!” Profesoara Babeți se întreabă: Cum ar suna azi, în Ungaria, acel strigăt din 1956? Acel director și colegii săi erau gata să moară pentru Ungaria. Țara era ocupată, iar revoluția anticomunistă maghiară va fi reprimată crâncen, sângeros de armata sovietică. Țări mici, prinse la mijloc între marile puteri, ca într-o menghină. Cu un trecut, care nu vrea să treacă, lăsând rănile memoriei deschise sau slab cicatrizate.
Kundera se întreabă dacă nu cumva comunismul este împlinirea istoriei Rusiei, decât negarea ei. De aici tendința istorică a Rusiei de a uniformiza și centraliza teritorii mari. Ce se întâmplă și în ultimele luni. Cei care au pus în discuție, la Arad, destinul Europei Centrale cred că, acum, tragedia acestui teritoriu a trecut prin intrarea în Uniunea Europeană și NATO. Dar dramele încă au rămas. De aceea este bine să știm pe ce lume trăim. În Europa, văzută de la Arad.
