Încă un continuator: Moş Pupăză are demn urmaş în Valea Stejarului

0
43

„Seniorul lemnului”, aşa cum l-a botezat în cartea sa colegul Gheorghe Pârja pe simpaticul, neobositul şi hâtrul meşter popular Pătru Godja Pupăză, a avut şansa imensă de a şti că munca lui va fi dusă mai departe şi că e pe mâini bune.

Ginerele său, Petru Codrea, lucrează în atelierul lui Pupăză şi duce meşteşugul mai departe, fără compromisuri. „Pătru a fost dăruit de Dumnezeu cu înţeleapta intuiţie a lemnului, cu meşteşugul hâtru al vorbirii şi cu o gândire ţărănească iscoditoare. Pentru mine, Pătru rămâne o punte între două lumi.(…) El a ră­mas ambasadorul unui timp căruia i se mai văd rădăcinile în Maramureş, dar a înţeles şi vremea care a năvălit peste noi”, scrie Gheorghe Pârja.
Dar revenim la urmaşul de drept al meşteşugului. L-am găsit în atelier, robotind, dar îndeajuns de diplomat să ia o pauză şi să povestească cu noi. „De 13 ani, lucrez în lemn, am început cu lucruri simple, am dat cu dalta, am făcut colţi, linii. Aşa se începe, ca un elev de la şcoală. Dar am avut profesor bun. Socrul chiar a fost un bun profesor. În timp, s-au adunat peste 30 de porţi de lemn făcute de mine. Cea mai îndepărtată e în Spania cred, mai am în Franţa, în Italia. Cea mai apropiată…aici, în sat, în vecini! Fac şi troiţe, fuse, ba şi terase, balcoane. Şi mobilier sculptat, tradiţional. Apar modele tradiţionale, plus ce vrea clientul, un vânător a vrut cu cerbi, de ce nu? Am făcut şi lăzi de zestre, dacă tot au dispărut din sate, şi mobilier bisericesc. De lucru ar fi tot timpul, nu mă pot plânge, cu toată Pandemia şi cu toată criza. Am lucrat aici, le-am dus, am plecat cu declaraţie la om acasă şi le-am montat. Aşa o fost vremurile! Şi tot am rezistat. Da, e adevărat, de o vreme se fac porţi maramureşene mai mult la pensiuni şi la biserici, dar cumva e şi normal, aşa e firesc, să vadă ce avem de arătat”, ne spune meşterul Petru Codrea. Care are planuri mai mari pentru satul său decât a ciopli doar lemnul. „S-a înfiinţat cimitirul Moş Pupăză, aşa cum zicea el, nu-l voia vesel, ci trist, fără nicio legătură cu Săpânţa. Noi am cumpărat terenul, îl administrăm. Nu cerem niciun fel de bani pentru a te îngropa sau loc, dar da, vrem să-şi facă cruce de lemn, tradiţională, la noi. E greu să pleci de aici, când aşa ai trăit, aşa eşti învăţat, cu satul, cu viaţa liniştită. Pe socrul l-a chemat o comunitate românească să rămână în America, în anii 80, să le facă biserici, case. Nici vorbă, a venit acasă. Aşa şi noi. Poate c-ar trebui să ne facem timp printre lucrările mari să mai facem şi artizanat, mici obiecte. Vin turişti şi ar vrea să plece cu o amintire”, ne spune meşterul, continuator al legendarului Moş Pupăză. De altfel, a înfiinţat şi o şcoală de vară a unei asociaţii de păstrare a tradiţiilor, tocmai în această idee. De a nu se uita de ei, de Valea Stejarului, de Pupăză, de civilizaţia lemnului ce odinioară însemna mult mai mult decât poarta de lemn. Dacă aveţi curiozitate, uitaţi-vă ce e agăţat pe spatele caselor vechi (pe degete numărate deja), prin Maramureş, şi veţi înţelege ideea. Sau mergeţi la Muzeul sighetean al Satului: de la sanie de lemn la presă de cartofi la bute la covată, la diverse scule, inclusiv furca de fân, toate erau de lemn, în mod firesc. Greu de revenit de la Civilizaţia Plasticului înapoi la cea a lemnului…

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.