Luminile dinspre Maria

0
156

În această vară întoarsă pe dos, parcă și amintirile au mai secat. Ne risipim prin lumea nevoilor urgente și uităm sensul duratei. În care se adăpostesc valori, sentimente, prietenii. Printr-o fericită întâmplare, mi-am amintit că în urmă cu cinci ani s-a despărțit definitiv de penel pictorița Maria Mariș Dărăban. Cu ea alături, știam că viața are o culoare aparte, că visul prinde contur, iar prietenia omului cu omul poartă semnul împlinirii sufletești. Că Maria avea un har personal de a cultiva apropierea sufletelor. Și-a dorit, și a reușit, să picteze sufletul personajului, al peisajului, până și sufletul norilor. Numai așa a reușit să zugrăvească chipul omului, zămislit din lumina ocrotitoare, din bucuria lăuntrică.
Luminile dinspre Maria, prelinse în opera ei plastică, au miracol personal, identitate asumată și recunoscută, liniște, dar și frământare în același timp. Am scris despre culorile și portretele Mariei. Pornind de la gândul că orice artist are orgoliul motivat, firesc, necesar, de a nu semăna cu nimeni. Fiind un constructor de lumi, își alcătuiește cosmosul după chipul și asemănarea sufletului. Și cum sufletele nu prea seamănă între ele, iată un prilej unic de a lustrui frumuseți din propriul tău mister. Cum a făcut Maria Mariș Dărăban când a inventat ceruri și pământuri cu ajutorul culorilor. O să spuneți: dar toți pictorii folosesc culoarea pentru a se exprima!
Da, vă răspund, dar culorile Mariei au tăcere și zbucium, au zbor și vamă pentru spirit, au muzică și nu în ultimul rând au Logos. Și când îmi propune un calm în priviri, simt dincolo de oglinda ochiului neliniștea metafizică, venită, dacă vreți, din fondul principal de simțăminte, din alcătuirea sufletului Mariei. Care transformă energia creației într-o aură a înseninării. Culorile Mariei nu te lasă să rătăcești prin labirinturi, deși îți sugerează călătorii uneori sceptice. Dar nu pun umbră pe partea luminoasă din tine, privitorul, ci provoacă sărbători interioare. De aceea, din fața unui tablou al Mariei pleci mai renăscut în peisaj, încercând să-ți cauți sunetele, care te pot preface în cântec.
Așa, făptura noastră, împovărată de întrebările lumii, să fie aptă pentru candoare. Culorile Mariei nu sunt austere, au purpură și lumină ascunsă. În fața lor, privirile noastre se convertesc în înțelesuri profunde. O altă reușită a Mariei sunt portretele, în care a surprins într-o manieră particulară personalități din Maramureș, mai ales din sfera culturii. Portretul – acest gen plastic extrem de uzitat de pictori – a găsit în penelul Mariei o interpretă care a știut să fugă de modele celebre. Sunt o nesfârșită iubire de oameni. A învestit în ele sentimentul prieteniei, acest fruct rar în lumea noastră confuză. Privindu-le cu atenție, într-o neuitată expoziție, am avut parte de o revelație unică, deoarece artista a știut să surprindă momentul adecvat al personalității zugrăvite.
Portretele Mariei vin dintr-o lume de borangic, cu irizări stelare, fiind dominate de lumina lăuntrică. A descifrat sufletul celui pictat, acea stare care nu poate fi turnată în forme fixe. A ilustrat interiorul omului, mișcător ca argintul viu. Aventura ei a reușit de minune. La acel vernisaj, care a fost o manifestare cu lume multă, portretele parcă au început să vorbească singure. Mulți dintre cei de pe simeze erau în sală. Nu mai știam care este binele din lume, modelul sau tabloul de pe perete. Atunci, la vernisaj, harul ei s-a prelins ca aloea pe noaptea albă a lumii. Era ceva din sacrul cotidian. Ceva din frumusețea care ne înconjoară și trebuie luată în seamă.
S-au adunat în acele portrete lumina și frigul, încheietura mâinii și căldura sângelui, care dă fast acestei proiecții picturale. Acum, fără stăpâna lor, portretele o omagiază, în tăcere, prin culori majestuoase. Artista, care a cutreierat lumea cu arta ei, a imortalizat sentimentul prieteniei. A expus la Paris, Lyon, New York, Otawa, Atena, Viena și în multe alte orașe. Criticul literar M.N. Rusu, din New York, scria în presa americană: „Pictura Mariei este o călăuză pentru o călătorie într-o memorie ancestrală. Interiorul peisajelor sale emite o muzicalitate colorată, în care partea cromatică este așezată pe pânză cu o pană îngerească.”
Mi-am adus aminte de Maria firesc, că ne este dor de ea. Luminile dinspre ea continuă să vină. Tezaurul plastic pe care ni l-a lăsat o situează printre valorile picturii românești. Acum, în ajunul Sfintei Marii, îngân versurile cântate la prosăsii: „Nu lăsa Măicuță, să pierim pe cale/ Că noi suntem fiii lacrimilor tale.”

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.