Sărbătoare naţională pînă la 1989, actul istoric de la 23 August 1944 - care,  după cum au  apreciat unii strategi militari, istorici şi politicieni ai momentului, a scurtat cu 6 luni soarta măcelului mondial, fiind “unul din cele mai hotărîtoare evenimente ale întregului război” (New York Times, 25 august 1944) - a intrat într-un con de umbră, nemaiinteresînd de cît pe unii istorici ispitiţi încă de misterele săvîrşirii sale, a forţelor politice şi militare care l-au aureolat atunci.
După  1989, fiecare din aceste “forţe” - regalitatea, militarii, politicienii postedecembrişti - au căutat să-şi ia partea cea mai mare a cireşii de pe tortul său istoric. Exagerările s-au comis - în opiniile exprimate cu privire la actul în sine - cu neruşinarea unui partizanat imoral, incorect, care a bulversat cunoaşterea lui cît de cît obiectivă, de către românii interesaţi de adevărul istoric.
Referindu-se la împrejurările militare şi politice  ale acelei veri fierbinţi, însîngerate din 1944, marele gazetar şi vizionar Pamfil Şeicaru scria, în cartea “Adevărul trebuie amintit. Politica României 1933-1944” (Editura Fides, Iaşi 1998), că “situaţia internaţională indica, am putea spune ca Byron altădată, că destinul îşi  schimbase caii. Ion Antonescu - (conducătorul statului şi armatei române) - se lovise de rezistenţa celor NEPRICEPUŢI, INCORECŢI şi, CORUPŢI şi NEPUTINCIOŞI”.
Erorile politicii externe româneşti, ale şefului statului, ale partidelor - PNŢ, PNL, PSD, PCR, întrunite într-o coaliţie antifascistă, pentru scoaterea României din dezastru - au fost tragice pentru naţie şi ţară. Clauzele armistiţiului - de capitulare din septembrie 1944, încheiat la Moscova - au fost înrobitoare. Anglo-americanii n-au schiţat  nici un gest de apărare. Prin Convenţia de armistiţiu din 12 septembrie,  România a fost silită să despăgubească URSS cu livrări de mărfuri şi produse în valoare de 300 milioane dolari timp de 6 ani. Mai mult, deşi s-a situat pe locul 4 în coaliţia antihitleristă ca număr de efective militare între septembrie 1944 - mai 1945 (538.536 militari), contribuţia sa la înfrîngerea nazismului fiind de peste 1.000 de milioane de dolari (preţuri 1938), României nu  i s-a recunoscut statutul de stat cobeligerant. România a fost pusă într-o situaţie umilitoare de către URSS, SUA şi Marea Britanie, care ne-au lăsat - ca urmare a înţelegerii ipocrite dintre Stalin şi Churchill - pradă sovietizării şi comunizării.
Pamfil Şeicaru scrie că, încă în aprilie 1939, Hitler îi spusese noului ministru de externe Grigore Gafencu că “garanţiile anglo-franceze nu vă vor servi la nimic”.
Şeicaru spune că liderul PNŢ, Iuliu Maniu, căutase în Anglia “scutul de apărare”. Şi “filia pro-engleză a stat cuibărită la ministerul nostru de externe unde, aceşti renegaţi ai patriei au pregătit în cursul războiului lovitura de la 23 August 1944”. Pamfil Şeicaru crede că “a fost o greşeală fatală cedarea mareşalului Ion Antonescu, la cererea insistentă a lui Iuliu Maniu, de a trimite la Cairo pe Ştirbei, să negocieze cu Aliaţii”. Ştirbei ştia că “Emil Bodnăraş -  (reprezentantul de frunte al PCR, implicat în lovitura de la Palat, împreună cu Lucreţiu Pătrăşcanu), a fost paraşutat la începutul lui aprilie 1944 şi a găsit adăpost la Ştirbei, la palatul lui de la Buftea, unde stătea ascuns sub numele de Spătaru. De prezenţa la Buftea a lui Bodnăraş ştia şi REGELE MIHAI, şi generalul Sănătescu. Ştia  oare şi Maniu? Îndoielnic să fi ştiut. Ceea ce este surprinzător este faptul că şeful Siguranţei, Eugen Cristescu, n-a fost  informat nici măcar atunci cînd Bodnăraş a organizat, cu aghiotantul regal lovitura de la 23 August 1944”.
Fireşte, fără a diminua cu nimic rolul lui  Maniu şi convingerile “salvatoare prin Marea Britanie” a României din dezastru - şi este  cunoscut preţiosul ajutor al lui Churchill (90% din România pentru URSS) -, în acele împrejurări complexe, el a avut o atitudine protestatară faţă de politica lui Antonescu, care a fost “pur negativă”, însă, încît nici PNŢ n-a reprezentat o forţă morală de regenerare a României” (Stan Apostol: “Iuliu Maniu. Biografia  unui mare român. Editura SAECULUM, 1997).
Istoricul Nicolae Baciu, în cartea “Yalta şi crucificarea României”, scrie că viceamiralul aerului, Stevenson, din Comisia Aliată de Control, îl considera pe Maniu “un nebun bătrîn care vorbeşte prostii”, evitînd
să-l întîlnească  din “teama de a nu se compromite faţă de ruşi”. Maniu voia  să-l întîlnească  pe Stevenson pentru a afla “tainele” pasivităţii anglo-americanilor faţă de cedarea României URSS. Era prea tîrziu!
Drept este că reprezentanţii anglo-americanilor în Comisia Aliată nu aveau o părere prea bună despre politicienii vremii. Clar Kerr, ambasadorul Marii Britanii la Moscova, spunea, după 23 August 1944, că Gheorghe Tătărescu, ministrul român de externe, deşi un diplomat inteligent, îl depăşea pe dr. Petru Groza, devenit în 1945, prim-ministru, “în pungăşie”, fiind îmbibat “pînă la buze cu înşelăciune şi trădare”. În  ochii britanicului, Groza era “un pungaş experimentat”, dar şi “un nătărău jovial”!
Actul istoric de la  23 August 1944 n-a pus capăt  dictaturilor - regală sub Carol II,  primul dictator al României, imitat “strălucit” de ultimul dictator - Ceauşescu, militară sub Antonescu.
După un nebulos interval între 1944-1947, ţara a revenit la un nou regim de dictatură - comunistă, stalinistă, dejistă, ceauşistă pînă în 1989. Dictatura lui Ceauşescu a fost cea mai îndelungată - a durat de 12 ori mai mult decît cea a lui Carol (în versiunea ei formală), de 6 ori mai mult  decît cea a lui Antonescu şi de 2 ori mai mult decît a lui Gheorghiu-Dej. Spre deosebire de ceilalţi trei dictatori, Ceauşescu - care a modificat în repetate rînduri semnificaţia politică, istorică şi militară a actului de la 23 August 1944, în beneficiu personal - a fost singurul a cărui dictatură a fost răsturnată, acum aproape 20 de ani, de o revoltă populară, singurul care şi-a  pierdut puterea personală o dată cu viaţa. Antonescu a fost executat la 2 ani după ce fusese înlăturat prin lovitura de stat de la  Palatul  regal din 23 August 1944! Carol II şi Gheorghiu-Dej au rămas în istorie cu bunele şi relele societăţii pe care au “patronat-o.”
La 65 de ani de la 23 August 1944 rememorăm acest act istoric încheind cu aprecierile lui Pamfil Şeicaru din volumul amintit, scris de el la Madrid în mai 1980: “Chiar în epocile liniştite ale istoriei (epoci în care aşezările societăţii par definitive, îngăduind unele timide îmbunătăţiri) sînt apariţii cu totul rare gînditorii politici care să poată întrezării marile mutaţii social-economice pe care le rezervă viitorul”.
Vasile GAFTONE