Spre finalul lunii iulie se vor împlini 25 de ani de la hirotonirea primei generaţii de preoţi greco-catolici după Revoluţia din 1989, iar Episcopia de Maramureş sărbătoreşte acest jubileu prin celebrarea unei liturghii la biserica „Sfînta Cruce” din Baia Mare (astăzi, 11 iulie, începînd cu ora 11). Alături de episcopii Vasile Bizău şi Alexandru Mesian, cardinalul Lucian Mureşan şi nunţiul apostolic Tomasi Maria, la eveniment participă nouă din cei 11 preoţi ridicaţi, în anul 1990, la acest rang. Printre cei aniversaţi se află şi pr. Cristinel Albu (în foto), vicar general al Eparhiei greco-catolice de Maramureş, care a povestit cu acest prilej despre provocarea pregătirii pentru preoţie în clandestinitate.
10 pentru Maramureş, unul pentru Oradea
Reporter: Se împlinesc în curînd 25 de ani de la hirotonirea primei generaţii de preoţi după Revoluţie din 1989. Cum va fi marcat acest eveniment important pentru Eparhia greco-catolică de Maramureş?
Pr. Cristinel ALBU: Marcarea se face festiv prin celebrarea unei sfinte liturghii care este cel mai minunat mod prin care îi putem mulţumi lui Dumnezeu pentru aceşti 25 de ani care s-au scurs de la hirotonirea noastră în 1990, în 29 iulie. La celebrare participă: Preasfinţia Sa Vasile, episcopul de Maramureş, Preasfinţia Sa Alexandru Mesian, episcopul de Lugoj, Preasfinţia Sa Tomasi Maria, Nunţiul Apostolic la Misiunea din Geneva, şi cardinalul Lucian Mureşan.
R.: Cîţi preoţi a cuprins această generaţie şi unde au ajuns ei să slujească?
Pr. C.A.: Am fost hirotoniţi, în 1990, 11 preoţi – 10 pentru Eparhia de Maramureş şi unul pentru cea de Oradea. După trecerea acestor ani, am mai rămas nouă, doi plecînd la Domnul (Velea Gheorghe şi Dobrican Mircea). Dintre cei în viaţă, unul e în Italia – preot capelan la un spital, doi sînt în Eparhia de Oradea, iar ceilalţi sîntem în Eparhia de Maramureş – Satu Mare, Negreşti-Oaş, Boineşti, Rus-Şindreşti, Baia Mare.
„Vorbeam mai mult de o preoţie (…) pentru Dumnezeu”
R.: Cum vă amintiţi perioada pregătirii în clandestinitate?
Pr. C.A.: A vorbi despre o Biserică care nu exista în ceea ce privea Statul (după 1948), dar care totuşi era în „catacombe”, asemenea primilor creştini, a fost o foarte mare provocare. Vorbeam despre o perspectivă inexistentă a acestei Biserici, iar pe considerentul acesta trebuia să îţi asumi provocarea că poate va fi o zi de libertate în care să poţi să te manifeşti în toată plenitudinea. Acei ani puteam să-i traducem prin faptul că ai fi putut fi un preot în casa ta, cu micul tău altar, în care să te vadă Bunul Dumnezeu şi cei strict apropiaţi ai casei tale. Sau printre puţinii credincioşi care ar fi avut curajul să se manifeste participînd la o liturghie cu uşi închise. În perspectiva aceasta vorbeam mai mult de o preoţie inexistentă, dar mai mult pentru Dumnezeu. În schimb, planurile Lui au făcut să se schimbe totul şi ceea ce era programat pentru o hirotonire în 25 decembrie 1989 a trebuit să se întîmple apoi în libertate după evenimentele de la Revoluţie. Celebrarea hirotonirii noastre s-a făcut la statuia Ostaşului Român din parc prin punerea mîinilor Înalt Preasfinţitului Alexandru Todea de pie memorie şi ale Preafericitului cardinal Lucian, pe atunci episcop al Eparhiei de Maramureş.
„Implicarea în viaţa Bisericii a fost numai cu bucurie”
R.: Cum au trecut cei 25 de ani de preoţie? Care au fost bucuriile, dar întristările?
Pr. C.A.: Întristări n-aş putea să spun că au fost. Cei 25 de ani au trecut foarte repede pentru că a fost o implicare continuă după 1990 fiind o Biserică liberă, dar deposedată de absolut orice, începînd de la biserici, case pînă la posibilitatea de a te manifesta ca un cult. Aşadar, au trebuit construite biserici, case, au trebuit formate structurile unei Biserici care să corespundă tuturor cerinţelor anilor ,90 pînă în anii de faţă. Implicarea în viaţa Bisericii a fost numai cu bucurie şi cu foarte multă responsabilitate a celor care au readerat la Biserica greco-catolică asumîndu-şi această credinţă.
R.: Ce sfaturi aveţi pentru cei care simt această chemare înspre preoţie?
Pr. C.A.: Le recomand să o privească cu foarte multă responsabilitate, dăruire şi implicare. Acum există libertate, posibilitate de a studia acolo unde mintea nu te putea niciodată duce, în ţări cu tradiţie îndelungată, milenară, cu institute pontificale foarte bine dezvoltate. Dar acest aspect nu este totul. Acolo te poţi forma într-un mod intelectual deosebit, dar provocare rămîne în continuare acasă, unde trebuie multă deschidere a inimii înspre această chemare a lui Dumnezeu.
