MOTO:
Cujelca este purtătoarea
unui mesaj de dragoste între tineri:
„Mi-o trimis badea scrisoare
De la oi, din câmpu’ mare,
O scris-o cu pinţăluş
Pă cujelcă şi pă fus.
Pă cujelc-o scris badea
Dorul lui şi dragostea.”
O carte despre meşteşugurile casnice
În Maramureş hainele se numesc „halube”. Adesea termenul acesta se extinde de la piesele de îmbrăcăminte la piesele care înfrumuseţează casele ţărăneşti. Trecând peste această mică explicaţie, subiectul nostru de sâmbăta aceasta va face o incursiune în lumea copilăriei şi vom vorbi despre ceea ce a însemnat industria casnică în Maramureş. Prilejul acestei discuţii ni l-a oferit o recentă carte, „Ţesături, cusături şi împletituri”. Autoarele sunt profesoare, mama – Şerba Maria – a predat peste 40 de ani limba şi literatura română în satele de pe Valea Cosăului, iar fiica – Şerba Lucia – este profesoară de matematică la Colegiul Tehnic „Anghel Saligny” din Baia Mare. Sub mâna lor harnică şi îndemânatică la războiul de ţesut, la cusut şi la împletit, de data aceasta s-a născut un text literar de o frumuseţe deosebită. Un text care vorbeşte despre meşteşugurile casnice care au rezistat în România şi după apariţia fovismului la începutul secolului al XX-lea, cât şi după naşterea mastodonţilor industriali din timpul comunismului, care au încercat să schimbe munca femeilor şi măiestria lor în arta populară cu fabrica de fire şi fibre sintetice în care un rol de seamă în descoperirea polimerilor l-a avut savantul de renume mondial Elena Ceauşescu.
Incursiune în lumea copilăriei
În copilăria mea am trăit şi eu farmecul acestei lumi tradiţionale. Cartea autoarelor Şerba m-a făcut să mă întorc la copilărie. Era o mare sărbătoare când în casa noastră mama întindea tiara (războiul de ţesut). Cum eram cel mai mare, şi cum nu erau fete în casă, noi, băieţii, eram pregătiţi s-o ajutăm. La urzoi, la meliţatul cânepii, la dusul cânepii la toptilă, la datul firelor prin spată, la spălatul tortului, la împinsul războiului de ţesut pe sul şi apoi prin anumite mecanisme specifice acestei arte, să ne folosim de câteva unelte a căror denumire pentru mulţi din zilele noastre pare să fie dintr-o altă limbă. Poteavăţul, lopăţica, stativele, brâglele, sclipeţii, ponojii, iţele, spata, sucala, suveica şi ţezâle. În clipa în care se termina Postul Mare, mama termina şi ţesătura, şi tiara era scoasă afară. Bucuria noastră era imensă, pentru că ni se mărea spaţiul de joacă, restrâns în toată perioada de iarnă, începeau muncile câmpului, iar pentru noi, copiii, începeau jocurile de primăvară.
În lumea lui Ion Torcălău
Aceste amintiri mă fac să mă apropiu de opera lui Creangă, care povesteşte într-un pasaj că a fost îndrăgostit de tot ce făcea mama sa, întrucât serile lângă ea a învăţat chiar să toarcă. Smaranda lui Petre a Ciubotarului, mama scriitorului, este originară prin familia sa din Maramureş. Asta spun cei mai mari biografi ai scriitorului. Şi pentru a vă convinge, este suficient să citiţi cuvintele dinainte, pe care o să le regăsiţi şi în „Amintirile din copilărie” ale lui Ion Creangă. Marele povestitor îşi aminteşte că „Într-o zi se îngrămădise ca-ntotdeauna o mulţime de trebi. Mama a început să ţeasă. Un teanc de sumane croite aştepta cusutul. Erau de făcut ţevi la sucală. Dar toate ca toate, de la cusut şi mai ales la roată, mă întreceam cu fetele cele mari la tors. Măriuca Săvucului m-a poreclit Ion Torcălău. Torceam împreună cu dânsa o movilă de drugi de canură”. Autorul ne aminteşte că de această fată s-a îndrăgostit prima dată şi că de dragul ei a învăţat să toarcă. Creangă ne mai spune că „mama însă era în stare să toarcă în furcă şi să învăţ carte mai departe”. Acest lucru ne trimite la concluzia că multe mame din Maramureş au făcut sacrificii uriaşe, au făcut nopţi albe la războiul de ţesut pentru a-şi putea trimite pruncii la şcoală.
De la manufactură la industria uşoară
Industria casnică a fost prezentă în tot Evul Mediu, care a trăit în mare parte din ea. Englezii au transformat-o pentru prima dată în manufactură. Şi hainele au început să se producă pe cale industrială. Războiul de ţesut se modernizează, la fel şi urzoiul şi vârtelniţa, sucala, cujelca, fusul, răşchitorul. Acestea toate, în Maramureş, erau confecţionate din lemn şi până în zorii revoluţiei din 1989 au reuşit să se menţină, pentru că în satele de pe văile Izei, Vişeului, Marei şi Cosăului sunt puţine gospodării în care aceste unelte lipsesc. În esenţă, am spune că ţesăturile luminează interiorul caselor ţărăneşti şi le umplu de căldură sufletească. O fată care este pregătită pentru măritiş trebuie să aibă cel puţin zece cergi, 6 procuţe (covoare), mai multe cămeşi şi zadii. O noră este apreciată de soacra sa şi după halubele pe care le aduce ca zestre.
Meşteşug deprins de la sciţi
Această artă de a prelucra inul, cânepa, lâna şi mai târziu bumbacul s-a practicat în acest spaţiu din timpuri străvechi. Herodot ne aminteşte în „Istoria” sa despre faptul că şubele tracilor erau brodate de mâna femeilor. Tot el ne relatează că dacii au învăţat să cultive cânepa de la sciţi, că sciţii i-au învăţat să toarcă, să obţină firele din cânepă, dar în acelaşi timp le-au spus că această plantă vindecă bolile, este tămăduitoare şi, mai mult decât atât, este aducătoare de fericire. Pentru că o băutură preparată din cânepă îi făcea pe mulţi să intre în transă şi să uite de ororile numeroaselor războaie de atunci.
Fetele împrumută cu greu modelele create în ţesături, în cusături şi împletituri şi încearcă să le păstreze ca unicate. Dincolo de haine, obiectele făcute de femei se aştern pentru odihnă şi se folosesc pentru învelit. Am aflat de curând că turiştii care vin în Maramureş din cele mai îndepărtate ţări ale Europei caută disperaţi o cameră în care patul să fie făcut dintr-un strujac de paie cu aşternut de vernă (cearşaf ţesut din cânepă şi bumbac), iar drept învelitoare să aibă o cergă. Pentru ei înseamnă că s-au întâlnit cu raiul pe pământ. Fug în disperare de confortul unor hoteluri de 7 stele, cu piscine de lux şi cu masaj erotic la cameră.
(Va urma)
