Subiectul acestui sfârşit de săptămână va fi legat de sângele de nobil din Maramureş
şi în mod special de călătoria unor familii nobile din Ţara Maramureşului care întemeiază sate pe Valea Lăpuşului, în Chioar, Sătmar, Ugocea (o parte din Ţara Oaşului) şi Ţara Năsăudului.
Asasinat în metrou
Subiectul acesta ne-a fost inspirat de două evenimente legate de Ţara Lăpuşului. Unul care s-a desfăşurat deja, un festival care cultivă în rândul tinerei generaţii păstrarea portului şi cântecului popular, eveniment ce s-a desfăşurat în apropierea Rusaliilor, şi un alt eveniment, care urmează să se desfăşoare spre sfârşitul lunii august, în localitatea Groşii Ţibleşului. Edilii au fixat o dată în care în faţa şcolii din localitatea Groşi se va dezveli bustul unui scriitor născut în această parte de lume, care a avut talentul literar al lui Liviu Rebreanu, dar despre talentul căruia istoria contemporană a lieraturii române trece cu vederea. Este vorba de Ben Corlaciu, scriitor român asasinat de Securitatea română într-un metrou parizian în anul 1981.
„Drumul crucii”
Şi tot acum protosinghelul Serafim (originar din această localitate) al Episcopiei Ortodoxe Române din Londra va lansa o carte intitulată „Drumul crucii”, carte care vorbeşte despre un drum al pribegiei care a ţinut, timp de 600 de veacuri, legătura dintre Ţara Maramureşului şi Ţara Lăpuşului. Există un capitol în „Istoria Maramureşului” semnată de Alexandru Filipaşcu, intitulat sugestiv „Emigraţiile maramureşenilor”. Aici aflăm că din secolul XV a început o continuă emigrare a elementului românesc din această ţară spre provinciile învecinate. Cei săraci, susţine istoricul, plecau în Moldova şi Bucovina, unde primeau pământ destul pentru cultura agricolă, pământ care cu timpul devenea proprietatea lor. Aş vrea să reamintesc că istoricul Filipaşcu vorbeşte despre un număr de peste 2.000 de familii care au emigrat după 1700 în această parte de lume (Moldova şi Bucovina), în 72 de aşezări. Dintre aceşti emigranţi este şi viitorul primar de Vatra Dornei, Vasile Deac, care a condus destinele acestei aşezări aproape 30 de ani, perioadă în care s-au ridicat cele mai frumoase edificii arhitectonice şi staţiunea Dornelor a început să fie cunoscută în Europa (dar despre acest maramureşean, într-un episod următor).
Necazurile i-au determinat pe oameni să ia calea pribegiei
Cauzele acestui exod de populaţie erau multiple. Pe lângă lipsa de pământ, erau şi numeroasele calamităţi: ciuma care a bântuit foarte des în Maramureş – 3 ani, între 1708 şi 1711, în 1774, în 1786, când mor peste 10.000 de oameni. La aceste epidemii se adaugă şi atacul bandelor de haiduci, care au acţionat pe acest drum dintre Botiza şi Groşii Ţibleşului timp de 20 de ani (1685-1703). Este perioada în care au fost ucişi oamenii la drumul mare, jefuiţi cei bogaţi şi spânzuraţi la crucea drumurilor. Haiducii s-au mai liniştit după august 1703, când află despre moatea căpeteniei lor, haiducul Grigore Pintea. Dar exodul de populaţie are şi alte cauze: pustiirea tătarilor în 1717; căderea zăpezii în luna august, în anul 1785; „ger cum nu s-a mai pomenit de când e lumea” în decembrie 1799 şi foametea.
Nobili care au întemeiat sate pe Valea Lăpuşului
Toate acestea i-au determinat pe oameni să ia drumul pribegiei. În convoaie, în căruţe şi pe jos, femei, bătrâni şi copii, cu bărbaţii în frunte, să caute o viaţă mai uşoară. În toată această aventură a lor, important a fost drumul. Drumul care i-a scos într-o altă lume, drumul care le-a dat o speranţă la o viaţă mai bună. Şi mai există o categorie de emigranţi pe care îi aminteşte istoricul. Aceştia sunt nobilii care au emigrat pe Valea Lăpşului, să întemeieze mai multe sate. Nobilii erau mânaţi de dorinţa de a avea mai multă avere şi de a prospera în societate. Pe acest drum ce leagă Ţara Maramureşului şi Ţara Lăpuşului, din Botiza şi până la Groşii de sub Ţibleş, au trecut familiile Radu din Bârsana să întemeieze satul Săcălăşeni, Cupşa din Călineşti, să întemeieze satul Cuşeni, Stoica Iuga din Crişeneşti (Maramureşul de dincolo de Tisa) să întemeieze satul Stoiceni, Coroiu din Onceşti, în 1594, să întemeieze satul Groşii Ţibleşului, Andreica din Vişeu, pentru a întemeia satul Suciu de Sus, Petru Man din Şieu, pentru a întemeia satul Peteritea. Şi apoi familiile sunt tot mai numeroase şi se aşază în diferite alte localităţi: Bala în Ungureni, Iuga în Dobric, Borodi în Suciu, Bud în Suciu, Lăpuş şi Rogoz, Boga în Libotin, Ciceu în Ungureni, şi apoi, rând pe rând, alte familii: Florea, Nemeş, Ungur, Pop şi Filip, pomelnicul acesta pare a fi fără sfârşit.
Cumpăraţi de Ştefan cel Mare
Din satele odată întemeiate pe Valea Lăpuşului şi în apropierea acesteia, oamenii îşi găsesc rosturile lor în lume şi caută din nou drumul, de data aceasta înapoi, spre neamurile lor din Maramureş. Aproape o jumătate de secol va trece pe acest drum de la o biserică la alta pictorul zugrav din Ungureni, Radu Munteanu, însoţit de „9 meşteri mari, calfe şi zidari”, conduşi de meşterul Nicolae Man. După ce vor picta bisericile din Lăpuş, Libotin şi Rogoz, vor trece în Maramureş să picteze bisericile de la Borşa, Glod, Săliştea de Sus şi Deseşti. Într-un alt studiu, intitulat „Ţara Lăpuşului”, istoricul Corneliu Mirescu vorbeşte despre viaţa acestor nobili întemeietori de sate în Ţara Lăpuşului. Femeile nemneşe purtau cizme de culori diferite pe un picior şi pe altul, tocmai pentru a arăta mulţimii adunate la câte o nuntă sau procesiune religioasă că au mai multe perechi de cizme acasă. Tot istoricul Mirescu face o incursiune profundă în istoria Ţării Lăpuşului şi ne spune că această mică ţară a fost locuită încă din Epoca Bronzului, că denumirea de Moşia Lapus (lapus = piatră) apare într-un document încă din 1291. Câţiva ani mai târziu, în 1315, acest teritoriu apare cu numele de Terra Lapus şi intră sub formă de danie regală în stăpânirea familiei nobiliare Banffy, după alţi 150 de ani satele Lăpuşului vor fi aşezate în posesia Cetăţii Ciceului, iar din 1489 sunt cumpărate de domnitorul Ştefan cel Mare, cu 3.000 de florini de aur. Aproape 300 de ani sunt amintite 14 sate conduse de voievozi români cu numele de Paşca, Pop şi Vele, aflaţi în stăpânirea domnilor moldoveni.
Celebrarea zeului Armis
În satul Cupşeni din Ţara Lăpuşului se păstrează un obicei de pe vremea dacilor: Armindenul. Care se ridică de Rusalii, când este adus un brad din pădure pentru a fi împodobit cu ramuri verzi şi ştergare. Această sărbătoare este dedicată zeului Armis, zeu al vegetaţiei, zeu protector al vitelor, al cailor, al holdelor semănate, al viilor şi livezilor. Acest copac curăţat până la vârf de crengi, tăiat în pădure şi ridicat în centrul aşezării, marchează organizarea petrecerilor câmpeneşti. Oamenii sunt protejaţi de forţa distrugătoare a spiritelor malefice. Petrecerile la iarbă verde sau chiar în poienile pădurilor, pe vremuri erau nelipsite de miel fript, când se bea vin roşu amestecat cu pelin, pentru schimbarea sângelui şi apărarea oamenilor şi vitelor de boli.
O călătorie fericită
În preajma acestui obicei de la Cupşeni se desfăşoară şi festivalul cântecului şi portului popular, pentru că aşezările din Ţara Lăpuşului trec printr-un moment de cumpănă în această lume a globalizării. Locuitorii plecaţi prin ţările din Europa se întorc acasă să-şi ridice alt tip de case, moderne. Civilizaţia lemnului este în declin. Cu greu se mai conservă lumea tradiţională. Dacă ne întoarcem în lumea medievală, plină de drumuri, vom descoperi amestecul acesta de neamuri care se adună, rând pe rând, în faţa bisericii la botezuri, la cununii şi la câte o înmormântare. Drumul dintre ei devine o sărbătoare, o călătorie fără sfârşit la neamuri. Există drumuri de când lumea. Drumul Mătăsii. Drumul sciţilor, celţilor şi romanilor. Drumul cimerienilor din Asia în Europa. Drumul împăratului şi drumul regelui. Toate sfârşesc undeva. Dar mersul pe ele duce adesea în pribegie, duce spre alte ţinuturi încă necunoscute. Când lucrurile se mai aşază în istorie, atunci drumurile duc spre neamuri şi spre pacea dinaintea bisericii, iar călătoria celor ce le petrec este plină de fericire. (Nicoară MIHALI)
