Noi, creştinii am învăţat şi învăţăm că Domnul Dumnezeu, Creatorul nostru şi al Universului, ne-a făcut liberi, învăţându-ne ce e bine şi ce e rău şi dându-ne conştiinţă şi voinţă liberă să ne alegem singuri calea vieţii noastre, fără să ne constrângă şi mai ales fără să ne impună să mergem pe calea Lui, care este cea bună şi cea adevărată, pentru folosul nostru individual şi al societăţii. Adică Dumnezeu, Domnul şi Creatorul meu, îmi arată, îmi spune, dar îmi lasă mie libertatea de-a decide ce fac sau ce voi face eu cu viaţa mea, pe care El mi-a dăruit-o. În antiteză cu puterea Divină, vii tu, pe lângă puterea Divină, „un nime’n drum” fie că’i fi Lenin, sau Hitler, sau Stalin, sau Ceauşu’ nostru să’mi impui ce să fiu şi pe ce drum să merg cu sufletul meu! Cu ce drept? Căci dacă are cineva drept asupra deciziilor şi a vieţii mele atunci, în afară de Creator, este singura mama mea, care nu mi-a dat viaţa, ci doar mi-a transmis-o de la Dumnezeu dată.
Singură ea, care m’a vegheat şi m’a crescut, are ceva de spus privind viaţa mea, în rest doar eu singur decid asupra conştiinţei mele în faţa mea şi în faţa lui Dumnezeu, asta fie că vreau fie că nu, în rest, nimeni! Atunci cum vii tu, politician, oricine şi care ai fi, care doar pentru că şezi pe un alt scaun decât şed eu, să mă iei la răspundere, că ce politică fac, că pe cine „servesc” şi toată tărăşenia melodiei otrăvite. Cu ce drept şi mai ales de la cine comanda ca să mă iei pe mine în răspăr?
Dacă ţara asta şi poporul acesta a avut şi are un Eminescu, pe care voi, care nu vă puteţi ridica nici până la călcâiul „poetului fără pereche”, aţi avut şi aveţi neruşinarea să’l terfeliţi, am avut şi avem un Ion Şiugariu, poet, critic literar, eseist şi ziarist de o cultură enciclopedică, cum voi nu aveţi nici unul, nici în unghia cea mică, din „scriitorii” români postdecembrişti „traduşi” la Galimard. Cu ce drept îl faceţi pe Eminescu „cadavrul nostru din debara” şi cu ce drept şi de la cine putere veniţi voi să’l acuzaţi pe Şiugariu, făcându’l voi pe el ruşinea ţării că a fost legionar!? Pe acest om de litere, curat ca un crin, în conştiinţa şi viaţa lui, în opera dar mai ales în jertfa lui, veniţi voi în cârdăşie cu „Guvernul României” să’l dărâmaţi de pe soclu? Lelea Mărie ar zice: „nu vă temeţi că v’a bate Dumnezău”?! Nu, nu vă temeţi. Şi ce dacă a „fost” legionar? N’avea voie, după dreptul Divin să’şi aleagă filosofia după „gustul” său? Doar că poetul-erou Ion Şiugariu n’a fost legionar! Citiţi’i toată opera şi nu umblaţi cu vopseli, după culoarea politică mafiotă, murdară care vă plăteşte, ci după ADEVĂRUL divin, care nu moare! A simpatizat cu legionarii? Nici măcar atât. Că l-a preocupat, l-a interesat „mersul” mişcării? Nu era normal. Căci doar era om şi încă intelectual „de mare clasă” ce nu trăia în turnul de fildeş, ci în societatea de care aparţinea. Aşa că, dragi tovarăşi, nu vă dezminţiţi de termenul de cripto şi neo-comunişti după care vă ascundeţi, făcând din nou Ţara (de care mult vă doare) de ruşine internaţională, pentru că aţi fost sau sunteţi călcaţi pe bătătură, ca şi mai de mult, cu Nobelul lui Eliade sau Goncourt-ul lui Vintilă Horia. (Teresia Bolchiş TĂTARU)