În a doua jumătate a lunii august 2015, media ne-a adus o veste care ne-a îndurerat, ne-a jignit şi ne îngrijorează pe toţi cetăţenii „de bună credinţă” ai României, pe toţi scriitorii şi intelectualii cu „spinare dreaptă”, ceea ce înseamnă dragoste de ADEVĂR, PATRIE, PACE şi DEMNITATE, bună înţelegere între oameni, indiferent de etnie, şi respectare a ISTORIEI.
Suntem profund mâhniţi de atitudinea unor diplomaţi care nu cunosc adevărata Istorie a Românilor şi refuză onoarea şi recunoştinţa ce i se face României de către poporul slovac, cu care noi cei din Nord avem multe puncte comune. Atât în Maramureş, cât şi în Oaş, avem comunităţi de slovaci de peste 300 de ani, de ţipţeri din regiunea pitorească Zips, din Slovacia şi alte zone, Caşovia de exemplu, cu care noi am trăit şi trăim în bună înţelegere. Avem până azi, în limbajul nostru popular, influenţa slovacă în întrebarea pe care bunicii o mai pun nepoţilor seara înainte de culcare: “Noa, da v’aţi făcut ocinaşele?”. Noţiunea în slovacă vine de la „Oteţ naşi”= “Tatăl nostru” ceea ce la noi, la oşeni sau maramureşeni, s’a transformat într’o noţiune mai largă, de „rugăciune”.
Din această zonă binecuvântată de Dumnezeu este poetul-erou Ion Soreanu, din Tăuţii Măgherăuş/Băiţa, lângă Baia Mare. Ion Soreanu, cu numele literar Şiugariu. „Soare era dotat cu o gândire şi o sensibilitate deosebite, avea puterea de a pătrunde înţelesul destinului său, destin pe care şi l-a intuit, dar niciodată nu s’a împăcat cu el, de unde drama sufletească pe care o trăia aproape permanent, neliniştea şi teama de singurătate. Avea nevoie de multă afecţune, de căldură sufletească, avea nevoie să’i fiu mereu prezentă. Cele mai triste şi disperate rânduri le-a scris fiind departe de mine, în concentrările de la Ploieşti sau Bacău şi în final de pe front” – notează Lucia Soreanu-Şiugariu (n. 1 dec. 1920), muza şi nepreţuita colaboratoare a poetului, într-o carte scoasă cu ocazia centenarului naşterii poetului, 6 iunie 1914 – 6 iunie 2014. Lucrarea este un fel de „Jurnal de front” schiţat „sub ploaia de foc”, urmând ca „după terminarea războiului”, în liniştea unei biblioteci, să’l întregească cu ce a însemnat pentru el războiul din Vest. Dar acest om, poet, critic literar, eseist şi publicist, cu o viaţă şi conştiinţă curate ca un crin, de o cultură enciclopedică, de un rafinament spiritual deosebit şi o sensibilitate aparte, după 70 de ani de la moartea sa, ajunge să fie defăimat de către nişte compatrioţi obtuzi şi iresponsabili.
Într-un moment de mare dramatism, pe frontul din Slovacia, pentru eliberarea oraşului Brezno, în cel de Al Doilea Război Mondial, sublocotenentul în rezervă Ion Soreanu-Şiugariu se întreabă: Cine ne va mulţumi pentru toate aceste jertfe? Se găsea în Iablonca, joi, 18 ian. 1945. Soare a scos oamenii din sat să sape gropi, să’şi îngroape morţii. Sunt mişcător de mulţi. Îi vine să plângă. Au luptat eroic, ca nişte disperaţi şi au murit eroic. Soare se întreabă: „Cine ne va mulţumi pentru toate aceste jertfe?” Regimentul lui n’a luptat niciodată atât de „frumos”. Mor mereu, zilnic. Ţara este departe. Nu se mai gândeşte nimeni la ei. Mor singuri. Sunt pline cimitirele Ungariei (şi ale Cehoslovaciei) de morminte româneşti. „Regiunea e frumoasă, ca şi la noi la Băiţa. Dealurile răsună atât de profund când bubuie tunul, atât de omeneşte trezite din somnul lor milenar. Ne-am urcat sus, pe unde n’au fost niciodată atâtea maşini, atâtea arme şi tunuri. Facem foc, frigem slănină la jăratec, povestim. Eşti şi tu (soţia sa) pe undeva pe aproape…”
Iată că după 70 de ani, slovacii au aflat adevărul istoriei, ascuns lor şi distorsionat de către sovietici, care în anii comunismului le-au spus slovacilor că singură Armata Roşie i-a eliberat de fascişti. Nu li s’a amintit nici măcar cu o jumătate de vorbă că, în această „glorioasă” armată, a fost înglobat un efectiv de 248.436 de români, care au eliberat 1.722 de sate şi 31 de oraşe slovace, că şi-au lăsat viaţa pe frontul din Slovacia 66.000 de români dintre care doar 11.000 sunt înmormântaţi în cimitirul de la Zvolen, Monument Cultural, lângă Banska Bystrica, aproximativ la 75 km S-V de Polhora pri Brezno, unde a fost sfârtecat de schije Ion Şiugariu, la 1 februarie 1945 şi îngropat în Polhora, în aceeaşi zi. Dar iată că Adevărul iese la iveală, fără să vrea. Poliţistul din Brezno, Lubos Nepso, cercetător în istorie, şi alţii, l-au descoperit. În lumina acestui Adevăr Istoric, aceşti cercetători vin, după 70 de ani, să dea răspunsul la dureroasa întrebare a lui Şiugariu.
Ca un gest de atitudine umană şi creştină, de apreciere, respect şi mulţumire „pentru jertfa lor”, primăria oraşului Brezno a pregătit ca în preziua comemorărilor organizate pe tot teritoriul Slovaciei (29 August 2015), să fie dezvelită o placă comemorativă pe clădirea gării Brezno, deci în apropierea căii ferate unde l-a surprins moartea pe Ion Şiugariu. „Subl. (r) Ion Soreanu-Şiugariu, n. 6.6.1914 Băiţa/România, d. 1.2.1945 Brezno/Slovacia, soldat român, poet. Cetăţenii oraşului Brezno îi dedică recunoştinţa lor. Niciodată nu vom uita. Onoare în memoria lui.” Iar podul de peste râul Hron, din apropierea gării Brezno, să primească numele Şiugariu.
Teresia BOLCHIŞ TĂTARU
