În rândul veteranilor de război pe care, din fericire, îi mai găsim în viaţă, cu toate necazurile, privaţiunile şi racilele rănilor primite în război, se numără şi Moş Văsălică.
Născut în anul 1922, într-o familie săracă, a avut parte de soarta înstrăinatului, adică pentru a-şi câştiga cele de lipsă traiului a fost nevoit să meargă de slugă, mai exact argat, prima oară la birja unui proprietar evreu din Baia Mare, iar apoi la o anumită unguroaică, Roza din Cehu Silvaniei, unde a învăţat limba maghiară. Imediat după cedarea Ardealului de Nord Ungariei hothyste (la 30 august 1940), este înrolat în armata maghiară la Regimentul 13 – artilerie de munte, din Miskolc. Asemănător altor tineri români din teritoriul ocupat, după o sumară instruire, este trimis cu unitatea pe frontul de est şi trăieşte alături de camarazii săi soarta trupelor invadatoare asupra U.R.S.S. După o înaintare relativ rapidă şi cuceriri de teritorii, are loc marea cotitură de la Cotul Donului, însemnând calvarul retragerii din faţa unei copleşitoare contraofensive sovietice. Aici suferă drama pierderii celui mai bun prieten, care conducea bateria de tunuri unde el avea funcţia de încărcător de branduri, dar mai mult propria sa dramă, fiind împuşcat şi rănit la ambele picioare. Mărturiseşte că se afla călare, în faţa focului inamic, şi nu şi-a dat seama ce se întâmplă, decât că a simţit „cald şi umed în cizme”. Era propriul sânge, care i-a provocat o periculoasă hemoragie. Când nişte camarazi l-au coborât de pe cal, nu mai era conştient şi s-a trezit într-un spital militar din orăşelul Beremanian, unde i s-au acordat îngrijiri sumare, timp de două săptămâni, apoi a fost trimis iarăşi pe front. Din această vreme, îşi aminteşte foamea chinuitoare pe care a îndurat-o, dar şi invazia de paraziţi, „… umblau păduchii pe noi ca furnicile şi nu aveam hodină nici noapte, nici zi”. A urmat armatele maghiară şi germană în retragere pînă la Miskolc, de unde a luat-o împreună cu alţi camarazi din Ardeal spre casă, cât cu trenul, cât pe jos.
După război, s-a achitat mulţi ani de îndatoririle muncii de membru C.A.P., a îngrijit un lot de vaci şi a întreţinut o căruţă cu cai, mereu la dispoziţia unităţii cooperatiste. Din nefericire, nu a avut copii, acum este văduv, dar are parte de bătrâneţi lipsite de mari necazuri, fiind îngrijit de rudeniile colaterale.
Prof. Emil DOMUŢA
