Un comunicat emanat de cei chemaţi să asigure scurgerea spre noi a ceea ce ţine de interes public din interiorul familiei fostului suveran al României a devenit subiect de presă încins. Ştirea este cunoscută. De la începutul acestei luni, fostul rege Mihai, în calitate de şef al casei regale, a decis să retragă titluri şi drepturi ce fuseseră formulate cu câţiva ani în urmă tot de majestatea sa. Motivele, eu unul, nu le cunosc şi aş prefera, ca şi altădată, să rămân în afara a tot ce ţine de intimităţi familiale chiar la acest nivel. Ceva mă împinge totuşi să iau cuvântul, fără să mi-o ceară cineva. Mă voi explica.
Evenimentele din decembrie 1989 au deschis, teoretic, perspectiva schimbărilor spre toate azimuturile. S-a schimbat regimul politic. Ne puteam întoarce la monarhie? Unii cred şi astăzi că da. Exista potenţial pentru a reveni la ce a fost? Şi aici vom găsi nu puţine opinii care să confirme. Dar din o mie de motive s-a întâmplat altfel. În drumul redactării unei noi constituţii, adepţii de restitutio in integrum au fost, adevărat, puţini, dar foarte vocali. Un reprezentant de prestigiu al grupului de redactare a propus chiar ca prima şedinţă a comisiei desemnate în acest scop să fie şi ultima, rolul ei urmând a se rezuma la a vota fără modificări Constituţia din 1923. Nici măcar ei, regaliştii convinşi, nu au dorit s-o preia, fie şi cu necesare modificări, pe cea semnată de regele Mihai după război.
Nu cunosc ce planuri a avut, dacă a avut unul coerent. Cert este că statutul său comporta o abordare complexă. Începând cu capitolul juridic. Linia simplistă de gândire a celor din jurul său l-a determinat să refuze dialogul cu autorităţile. „Ar însemna să-i recunosc stând de vorbă cu acei inşi”, spunea într-un interviu. Sunt român prin naştere, am fost îndepărtat cu forţa, normal să-mi reiau locul. Aceasta a fost filozofia de început. Din această perspectivă, eşecurile de a ajunge acasă, unde categoric îi era şi îi este locul, trebuie pus şi pe seama acelui mod nepotrivit de gândire care i-a găsit nepregătiţi pe guvernanţii de atunci, prea somnoroşi ca să evite la rândul lor situaţiile jenante, grobiene chiar, pe care le-au creat. Dar convingerea mea rămâne: s-a greşit de ambele părţi ale liniei demarcatoare de interese. Mai ales că fragmente ale aceluiaşi dosar au evoluat fără traume. Chiar în luna ianuarie, dacă ţin bine minte, au sosit la Bucureşti, însoţind un ajutor umanitar creat de familie, două dintre fiicele sale. Am văzut-o în ţară pe maica Alexandra alias prinţesa Ileana, fiica regelui Ferdinand şi a reginei Maria. Divorţată de prinţul de Habsburg (copiii lor au preluat Branul), devenită protempore doamna Issărescu (aşa se numea din câte ştiu moşierul din Mehedinţi cu care s-a recăsătorit), avea să se călugărească, stabilindu-se în Statele Unite, undeva prin Pennsylvania. Cu răbdare a fost creat şi climatul vizitei fostului monarh. Românii o vedeau la faţă şi pe soţia sa, cu care s-a căsătorit ulterior abdicării (aşadar, conform percepţiilor noastre este consoartă de rege şi nu regină). În balconul de la Hotel Continental, la acea manifestare uriaşă de simpatie din partea publicului, a fost scos la vedere şi nepotul din partea fiicei Elena. Singurul vlăstar masculin pe linia descendenţei. Nu suntem copii ca să nu înţelegem de ce. Au existat întrebări diverse legate de regalitate şi viitorul ei în România. Cei mai neduşi la biserică au spus în şoaptă mai multe lucruri. Fostul rege este prea în vârstă pentru a prelua povara conducerii acestei ţări, oricât de constituţională ar fi monarhia adoptată. La retragerea sa, cine preia sceptrul domnesc, neexistând în familie un bărbat (Legea salică, cu ale ei…). Răspunsurile le-a formulat chiar fostul suveran. La sfârşit de secol 20 ar cam fi cazul să nu mai rămânem robii unor prevederi din secolul precedent. Al doilea răspuns, chiar acest copilaş adus să fie văzut că există. Nicolae, iată răspunsul în caz că aşa se pune problema.
Aş putea zice că întrebările ce mi le pun acum s-au născut atunci. Şi s-au mai accentuat odată cu acea întâmplare pe care unii dintre noi şi-o mai amintesc. Era, cred, pe la sfârşitul anilor ’90. Fostul rege a organizat o masă de gală la Palatul Elisabeta, unde a fost invitată şi o înaltă oficialitate a momentului – preşedintele Senatului. Urma un comunicat important pentru Ţară. Spuneţi dacă nu vi se pare aşa. Fostul monarh a comunicat că toate drepturile sale vor fi preluate de prinţesa Margareta. Deci, succesorul la Domnie este, totuşi, o succesoare. Ulterior aveam să aflăm întreaga listă de urcare pe tron. Îl aflăm pe listă şi pe nepotul Nicolae, înzestrat cu titlurile de prinţ şi de Alteţă Regală. Dacă ar fi fost vorba de un gest testamentar de familie, informaţia avea rolul de strictă ştire pentru public. Şi nici asta neapărat, câtă vreme treburile de familie rămân de regulă în familie. Anunţul din aceste zile accentuează întrebările mele. Şi iată de ce. Pentru vini pe care nu le cunosc, repet, Nicolae, flăcău simpatic şi urmărit, de interes pe unde ajunge – şi ajunge în multe locuri, având de desfăşurat numeroase activităţi de natură să-i cristalizeze imaginea publică – ei bine, micul prinţ nu mai e prinţ! Şi nici Alteţa Sa. Şi nici urmaş la tron.
Nicolae n-a făcut un secret din aspiraţiile sale şi ale familiei. Cu ceva ani în urmă, când nu-i mijea încă mustaţa, răspundea unui ziarist străin că el e pregătit să conducă România. O repeta recent într-o gazetă de a noastră. Gând la gând cu bunicul.
Explicaţia dată de fostul suveran aduce un plus de ceaţă pe ochii mei. Explicându-şi gestul excluderii de la masa bogaţilor a vlăstarului amintit, decidentul precizează că procedează astfel gândind la vremurile când acesta ar urca pe tron. Ştiţi când? După domnia prinţesei Margareta. Unde? Când?
Aici mă împotmolesc eu: noi, republicanii, aşteptăm clipa cea repede când ne preia Majestatea Sa Regina? În câte planuri trăim în această ţară? Constituţia mai este valabilă?Ar urma, eventual, ca preşedintele ales (de popor) să coabiteze cu un jilţ regal (ocupat prin edict regal)? Nu putem clarifica o dată pentru totdeauna pe ce lume trăim? (Nicolae BUD)
