Plagiatul ca sport naţional

Etimologia însăşi a cuvîntului „plagiat” este sugestivă. „Plagiarius” (în latină) vine de la „plaga”, o plasă folosită de către unii gladiatori pentru a-şi imo­biliza adversarul în arenă. „Plagiatorul” era, din vechime şi până la explorarea Africii de către americanii din perioada modernă, individul care îi vâna pe băştinaşi cu plasa, spre a-i vinde apoi ca sclavi. Azi, plagiatorul nu mai aserveşte trupul, ci sufletul celui plagiat, în sensul că îi fură proprietatea intelectuală.

Cine şi de ce plagiază? În ţara Elenei Ceauşescu, indivizi analfabeţi, dar care aspiră peste capacităţile lor naturale la un statut intelectual, la căţărarea cu orice preţ în ierarhia social-politică, plagiază bineînţeles din interes. O diplomă de doctor într-un domeniu oarecare, la pachet cu un plic cu bani, îi poate aduce o promovare în administraţie sau intrarea pe uşa din dos în învăţământul universitar, dar totodată îi poate procura şi satisfacerea unei vanităţi personale quasipatologice.
Există însă ceva mai grav decât faptul plagiatului în sine, anume că plagiatorii cred că li se cuvine ceea ce au dobândit prin impostură şi ajung să se creadă cel puţin egalii creatorilor autentici. Pretind nu doar drepturile conferite de diplomele obţinte pe nedrept, ci şi privilegii şi onoruri, ceea ce îi face periculoşi în sensul confuziei pe care o induc în ierarhia reală a valorilor. Pentru a fi creator adevărat în vreun domeniu ştiinţific, în cultură în sens larg este nevoie (în afară de muncă îndelungată) de vocaţie pentru domeniu şi de capacitatea de a prezenta expresiv literar şi convingător rezultatele cercetării. Dacă nu ai vocaţie pentru creaţie, înseamnă că eşti un afon în domeniu. Plagiatorul nostru de azi nu numai că este un afon cu tupeu, care vrea neapărat să cânte, dar este şi un afon care se pretinde a fi cel puţin egalul lui Grigore Leşe.
Dacă am da curs unei idei extreme, enunţată mai demult de către Jean Bălin şi mai recent de către Andrei Pleşu, aceea ca adevăraţii doctori în Filosofie, recunoscuţi unanim şi de bună notorietate culturală, să-şi dea toţi deodată diplomele de doctor înapoi la Minister Educaţiei, în semn de protest că Ministerul şi Consiliul Naţional de Etică din subordinea acestuia nu fac nimic spre a stopa impostura, nu iau măsuri împotriva celor care îşi iau titluri de doctor nemeritate pe bani sau de pe poziţiile unor înalte funcţii publice, cred că ne-am confrunta cu un efect pervers. Plagiatorii, impostorii, mituitorii şi „scriitorii” analfabeţi nu s-ar simţi deloc vizaţi. Dimpotrivă, cred că ar jubila la ideea că rămân ei singurii „doctori” de pe lumea asta, chiar dacă „doctoria” lor pute de la distanţă a şarlatanie curată.
Punerea problemei plagiatului doar în termeni de proprietate intelectuală, de furt de proprietate intelectuală şi asimilarea lui cu furtul în general, de asemenea nu este satisfăcătoare. În cazul furtului ordinar, dacă păgubitul nu reclamă furtul, atunci infracţiunea nu există. În schimb, în cazul furtului intelectual care rămâne nereclamat, fapta nu îl lezează doar pe proprietarul creaţiei în speţă ci, prin plasarea unui impostor într-o poziţie politică şi academică nemeritată altfel, afectează întreaga societate. Sau o altă chestiune: dacă proprietarul unui bun intelectual îşi poate vinde, ca oricare alt proprietar, creaţia sa? De exemplu, dacă ai scris o carte originală şi vinzi textul cuiva care are nevoie de el, cu drept de semnătură cu tot, să îl prezinte adică sub semnătura lui, ca să i se reducă nişte ani de puşcărie sau ca să îl prezinte la o universitate ca teză de doctorat, ai dreptul să-ţi vinzi munca ta sub această formă sau nu? Problema este discutabilă sub raport moral, pentru că în acest caz tu, ca vânzător, favorizezi şi alimentezi o impostură cu consecinţe grave.
Dacă se poate face ceva? Personal sunt sceptic, pentru că răul a ajuns metastatic peste tot, în profunzimea structurilor politice şi academice.
Plaga doctoratelor plagiate ar putea fi curmată brusc şi eficient, dacă universităţile ar fi dispuse ori obligate să publice on line toate tezele de doctorat. Dar, deşi Legea Educaţiei spune clar că tezele de doctorat sunt documente publice, Ministerul de resort a susţinut recent, la solicitarea unor informaţii de către un ziarist, că acestea ar fi „secret de serviciu”! Consiliul Naţional de Etică din subordinea Ministerului Educaţiei, forul naţional care ar trebui să sancţioneze plagiatele cu anularea titlurilor de doctor, este el însuşi (vorba lui Voltaire) impotenţa pusă în acţiune. Acest Consiliu este numit politic, iar membrii lui preferă să-şi încaseze indemnizaţiile şi să-i disculpe pe plagiatorii cei mari, care i-au numit pe ei acolo. Şefi mari – din Parlament, de la vârful Guvernului, din structurile de comandă ale Armatei, din conducerea Ministerului Justuţiei, din SRI sau de la Educaţie – toţi au diplomele de doctor croite de către acelaşi impostor Moş Teacă, din acelaşi material de izmană cazonă. (Nicolae IUGA)