Obsesia foamei
În anii de licean mă alineam la o coadă imensă în cantina celor trei cămine de internat aşezate în spatele Colegiului „Mihai Eminescu” din Baia Mare. Doi pedagogi şcolari lucrau în schimburi pentru o armată de vreo 300 de internişti. Pedagogul Laza, înalt şi frumos, cu părul alb, deşi nu era trecut de 40 de ani, impunător prin cultură şi disciplină, şi pedagogul Safta, şi el un rafinat intelectual, cu un simţ al umorului foarte dezvoltat. Ei ne păstoreau programul de după orele de curs, pregătirea pentru meditaţie, programul de meditaţie, igiena camerelor şi igiena corporală, servitul mesei. Aveam pe vremea lui Ceauşescu o viaţă semicazonă, cu unele mici indiscipline pe care ni le permiteam câteodată şi întotdeauna ne asumam o mică pedeapsă, ferindu-ne de pedeapsa supremă, care era exmatricularea din internat.
La masă ne aliniam la o coadă imensă. Rând pe rând treceam cu o cartelă prin faţa unui gemuleţ, unde bucătăreasa Crocodil, care avea pectoralii de un metru şi ceva, ne arunca în fiecare dimineaţă câte o bucată de unt cu dulceaţă şi, în dimineţile cele mai aşteptate, o porţie mică de ratotă, de o dulceaţă deosebită, însoţită primăvara târziu de două-trei ridichi.
Toată adolescenţa mea şi toată generaţia interniştilor am suferit de foame. Mai am şi acum în faţa ochilor imaginea lui Nea Vasile, un fel de monstru uriaş, care purta la încălţări numărul 56, avea o fizionomie de speriat, cu două buze groase ca în povestirile lui Creangă, care purta toată ziua, cu un cal, o căruţă în care era instalat un vagonet de mină în care ducea lăturile de la cantină la o porcărie din marginea oraşului.
Îmi aduc aminte că peste ani, când am câştigat primii bani din munca mea, m-am dus să mănânc la o Gospodină din Centrul Vechi al oraşului şi în timp ce mâncam m-au podidit lacrimile, gândindu-mă la porţia minusculă a doamnei Crocodil. Cam tot în aceeaşi perioadă, am citit romanul „Foamea” al lui Knut Hamsun, ca peste ani să descopăr că şi studenţia şi tinereţea lui Ben Corlaciu au fost marcate de aceeaşi foame. În romanul scriitorului norvegian, personajul principal ajunge să se ia la bătaie cu o haită de câini care mârâiau în jurul unui os aruncat pe uşa din spate de la cantina săracilor.
Amintirile acestea vin cu o oarecare nostalgie până către zilele noastre. Încât m-am gândit ca în pagina acestui sfârşit de săptămână să vă vorbesc despre atmosfera unor clădiri care au rămas neschimbate de pe vremea anului 1989.
Gospodina din centrul Lăpuşului
În zilele de târg, la Gospodina din centrul oraşului Târgu Lăpuş iau masa, în medie, 200 de oameni. În restul zilelor, câte 100 (cu excepţia sfârşitului de săptămână, când în loc să luaţi masa la această Gospodină, veţi citi în pagina ziarului despre ea). Patroana acestei Gospodine, Dorina Tuns, cu o vechime de 41 de ani în alimentaţie, îi bucură zilnic cu câte o masă gustoasă pe clienţii care-i trec pragul. Această unitate de alimentaţie publică nu s-a schimbat aproape deloc. Multă vreme carnea a fost adusă direct de la ţărani şi preparată cu artă de către această bucătăreasă, ajutată de Ana Pop. Din decembrie ‘89 au acest local. De cum deschizi uşa, te izbeşte puternic un miros de mici şi un fum de pe urma preparării acestora. Pentru clienţii mai de vază, dna Tuns a instalat printr-o priză un ventilator. Oricum, hainele cu care ai servit masa acolo, la întoarcerea acasă, trebuie repede aruncate în maşina de spălat. Pentru clienţii obişnuiţi, mirosul de la Gospodina din centru este ca un fel de ritual, precum mirosul de tămâie la rugăciunea de seară a călugăriţelor dintr-o mănăstire izolată de lume. Gospodina aceasta are un farmec aparte pentru nostalgici. Pentru o lume care a stat pe loc aproape 30 de ani. Pentru clienţii bodegilor şi ai birturilor de la ţară. Însă totuşi s-a produs o schimbare în viaţa acestei unităţi alimentare. Dacă pe vremurile comuniste era locul unde oamenii se înghesuiau pe viaţă şi pe moarte la raţia lunară de ulei şi zahăr, din decembrie ‘89 a devenit cuibul celor cărora le este dor de o masă gustoasă şi ieftină. Pentru că trebuie să vă spun că, pe lângă dulceaţa mâncărurilor servite de doamna Tuns, care mi-a declarat că toată viaţa ei a pus suflet atunci când şi-a preparat ciorbele şi mâncărurile pentru clienţi, pentru deliciul dvs şi în mod special pentru gurmanzi o să ne permitem să vă oferim chiar o reţetă a ciorbei de cartofi:
Zarzavatul (morcovi, pătrunjel, păstârnac) se pune la călit în ulei. Apoi se stinge cu apă caldă. Se adaugă cartofii şi bucăţi de kaizer şi se pune la fiert. Separat, se face o prăjeală din pastă de roşii, făină, smântână şi usturoi, care se adaugă spre final.
Două-ntr-una
Când este vorba de surprinderea epocii comunismului într-o operă literară, trebuie să ne ducem automat la romanul de căpătâi al scriitorului Ioan Groşan, „Un om din Est”. Pentru cei care n-au citit încă această carte, vreau să reamintesc că este una dintre cele mai valoroase cărţi despre istoria comunismului. S-a spus despre Balzac că un roman al său adună la un loc scrierile a 100 de istorici despre istoria Franţei. Cam aşa stau lucrurile şi atunci când ne raportăm critic asupra romanului semnat de Groşan. Romanul debutează cu tristeţea personajului, care se trezeşte într-o dimineaţă că este ziua lui de naştere, cu setea de a bea ceva, şi constată că la alimentara de la parterul blocului nu se servesc băuturi alcoolice decât după ora 10. Romanul acesta ne demonstrează cât de ticălos şi-au putut trăi viaţa oamenii de lângă noi, ajunşi în funcţii sociale importante, care ne ţin zilnic lecţii despre democraţie. În romanul lui Groşan, etimologia judeţului Sălaj ar proveni de la două cuvinte: sărăcie şi jale. De-atâta sărăcie, locuitorii acestui judeţ au invadat peste noapte cetatea de sub Dealul Florilor.
Însă în orăşelul capitală a Ţării Lăpuşului, timpul a stat pe loc. Dna Tuns afişează un zâmbet curat şi nu artificial pentru toţi clienţii. Încearcă să facă aceleaşi mâncăruri gustoase, deşi este tristă că i se impune să-şi aducă materia primă de la supermarketuri şi nu de la ţărani, iar carnea întotdeauna trebuie să fie murdară în locul unde s-a pus ştampila veterinarului. La câţiva paşi mai încolo, într-o linişte deplină, pe malul Lăpuşului, pe o terasă întotdeauna goală, poţi servi o cafea în două ceşti, la preţ de una. Este drept că şi gustul acesteia depinde de calitatea preţului. Pentru nostalgicii unei lumi care a stat pe loc şi care ne mai aminteşte de raţii, de foamete, de mese pe care se servesc mâncăruri şi berea la botul calului, este suficientă o călătorie în centrul oraşului Târgu Lăpuş. (Nicoară MIHALI)
