Am avut ocazia, datorită unui grup de tineri ONG-işti băimăreni foarte inimoşi, să particip, la începutul lui octombrie, la Luxembourg Peace Voyage (Călătoria spre Luxembourg pentru Pace), o excursie al cărei scop principal a fost decernarea Premiilor pentru Pace. Cu această ocazie am cunoscut o mulţime de oameni minunaţi şi foarte diferiţi, provenind de pe câteva continente, dar cu toţii uniţi de speranţa că pacea va domni, în curând, în lume. Printre aceştia, o impresie foarte puternică mi-a lăsat-o Kai Brand-Jacobsen, un tânăr norvegian charismatic, care vorbeşte o engleză impecabilă, bubuie de inteligenţă şi copleşeşte lumea cu mulţimea informaţiilor pe care le deţine. El este căsătorit cu o româncă şi au împreună doi copilaşi simpatici. Kai a înfiinţat în Cluj-Napoca organizaţia PATRIR – Institutul pentru Pace, iar obiectivul ei este de a facilita păstrarea/instaurarea păcii în zonele sensibile ale lumii. Pentru aceasta, Kai se deplasează adesea în zonele de conflict, expunându-se la reale pericole. Ne-a spus că nu o dată a fost ameninţat cu moartea, pentru prima dată punându-i-se un pistol în gură pe când avea 18 ani. L-am întâlnit la Luxembourg, dar şi la Perl (Germania), şi am băut împreună un pahar de vin în Tunsdorf (Germania). Atunci, seara, în faţa paharului de vin bun oferit de Dominicus H. Rohde, preşedintele World Peace Forum (Forumul Mondial al Păcii) şi al Schengen Peace Foundation (Fundaţia pentru Pace din Schengen), cineva l-a întrebat pe Kai ce le-ar spune celor care se opun oferirii de ajutor migranţilor sirieni care pătrund pe teritoriul Europei. Cu argumente simple şi de bun-simţ, Kai ne-a demonstrat că adevărul stă în iubire şi acceptare, nu în ură şi respingerea celui de lângă noi. Ne-a spus că Siria, înainte ca războiul să se pornească pe neaşteptate, era o ţară cu mult mai dezvoltată decât România, cu o populaţie în foarte mare parte educată, cu un nivel de trai ridicat. Cei care vin spre noi sunt asistente, avocaţi, profesori, iar ei ar putea fi folosiţi ca forţă de muncă în zonele unde aceasta este deficitară. Tocmai de aceea poartă cu ei telefoane inteligente, pentru că înainte de război erau oameni înstăriţi. Aşa că faptul nu trebuie să ne mire. Nu e de mirare nici faptul că în ţările mai îndepărtate ajung primii bărbaţii; traseul fiind lung şi anevoios, ei merg înainte spre a găsi adăpost, urmând ca ulterior să îşi aducă şi familiile. Ei nu sunt, cel mai probabil, terorişti: teroriştii călătoresc cu avionul, la clasa I, nu îşi riscă viaţa în călătorii cu barca. Kai este îngrijorat de noua formă de fascism, cum numeşte el fenomenul de respingere a musulmanilor care se naşte rapid mai ales în rândul populaţiei româneşti de clasă mijlocie şi al intelectualilor. Fenomenul este puternic legat de reţelele de socializare, unde prolifică şi din cauza unor fotografii-falsuri care se răspândesc cu rapiditate. Kai a dat chiar câteva exemple de falsuri flagrante care produc senzaţie pe Internet.
La Luxembourg Peace Prize am întâlnit emigranţi africani şi chiar un sirian, care şi-au spus poveştile triste, impresionând asistenţa, formată în mare parte din tineri. Sirianul, Ameen, după o călătorie demnă de subiectul unui roman, a ajuns în Germania, în urmă cu un an. S-a stabilit acolo şi acum lucrează ca jurnalist. Are studii superioare, este inteligent şi simpatic, curat şi haios, sincer şi plăcut. Toţi cei pe care i-am întâlnit mi-au spus că ei doresc locuri de muncă, vor să îşi câştige pâinea în mod cinstit, nu caută pomeni. Ei mi-au schimbat viziunea despre migranţi, ei mi-au demonstrat că suntem mai asemănători decât credem, ei mi-au arătat că merită acceptarea noastră.
