„Vine războiul, ce va face România? De partea cui se va alătura? Pe ce se bazează ca putere militară? Care îi sunt strategiile?” Cu astfel de întrebări intră în viaţă adolescentul Maliţa. Elev de liceu în anii războiului la Oradea, Făgăraş, Beiuş şi Bucureşti. Apoi student la Matematică şi Filosofie. Istoria avea răspunsul ei la întrebările tânărului: România căzută în sfera sovietică şi mai apoi Războiul Rece cu dramaticele sale încercări. Autorul acestei cărţi şi-a început cariera diplomatică în America, la O.N.U., în 1957. Diplomaţia românească a optat în anii aceia pentru o apropiere de Occident şi pentru dezvoltare economică independentă. Fără a renunţa câtuşi de puţin la ideologia lagărului sovietic.
Şi astfel diplomatul Mircea Maliţa scrie în felul lui o istorie pasionantă a unor vremuri „aspre” şi „haotice”. Le judecă astfel prin prisma celor spuse de poeţii A. E. Baconsky şi Lucian Blaga, luate ca motto pentru cartea sa. Poeţi români dintre cei mai mari, confruntaţi ei înşişi cu o istorie potrivnică. Artă a imaginaţiei şi a analizelor subtile, diplomaţia, ca şi poezia, caută înţelesurile mai ascunse ale istoriei.
Interesul pentru istoria noastră recentă, stimulat de carte, e susţinut de calitatea mărturiilor şi desigur de plăcerea rememorărilor aparţinând unui autor experimentat. Istoria Transilvaniei şi a lumii bihorene familiare şi propria biografie raportate la ceea ce totdeauna s-a numit interes naţional sunt importante pentru diplomat. Schimbările de pe harta lumii sunt sfidări reale pentru cel care, înzestrat cu mari abilităţi analitice şi de prognoză, voia să ştie ce ne aşteaptă în viitor. „Cum este lumea şi încotro o ia”. Chiar la începutul activităţii negociază şi încheie un acord cu Ungaria într-un „stil orădean, de prietenie şi încredere”, în ciuda dificultăţilor ce veneau din partea unor vecini mereu nemulţumiţi de gesturile noastre de înţelegere. Capitolul consacrat Beiuşului ia drept exemplu pentru forţa credinţei şi a perseverenţei românilor bihoreni şi ardeleni dinainte de Marea Unire istoria victoriei părintelui Vasile Lucaciu, pe care românii beiuşani l-au trimis ca deputat al lor în Parlamentul de la Budapesta în alegerile din 1907, cu 1718 voturi contra 914 ale oponentului său, un director de bancă. Din asemenea fapte istorice se alcătuieşte în bună parte o biografie cum nu sunt multe. Ele susţin activitatea diplomatului aflat în serviciul unui regim care, în anii ’60, recupera câte ceva din suveranitatea pierdută a ţării. Şi încerca să deschidă căi de apropiere de o altă lume. Realitatea dură a dificultăţilor economice şi înapoierea ţării au stimulat regimul să se apropie de Statele Unite. De aici şi parteneriatul româno-american creat în august 1963, de Maliţa şi Harriman, consilierul lui Kennedy. „Un adevărat parteneriat strategic nescris, suficient de solid şi de durabil”, notează acum diplomatul român. Care nu putea oferi mai mult decât „Încurajarea activă a destinderii şi ilustrarea ei prin gesturi…” Nici vorbă de „Ieşirea din lagăr, denunţarea acordului, ieşirea din organismele militare sau economice”.
Erau anii în care, început timid, noul curs al politicii româneşti, dificil şi complicat, însemna şi atenţie maximă la „mânuitorii balanţei strategice”, URSS şi SUA. În misiune la ONU, în 1962, în criza rachetelor sovietice instalate în Cuba, detectate de americani dar negate de sovietici, românul face dovada unui instinct politic superior. „Ce se citeşte nu e ce se aude în politică”, spune cu privire la o scrisoare a lui Dej către americani, prin care le spunea că România nu are nici un amestec în criza rachetelor. În cauză era şi atunci balanţa strategică şi mânuitorii ei. Americani şi sovietici. Pentru ca aceasta să funcţioneze, „comportamentul fiecărei părţi trebuie să fie previzibil”. Dintre mărturiile autorului, să mai reţinem ce i-a spus atunci Hruşciov lui Gheorghiu-Dej despre cei din preajma lui: „I-ai văzut şi auzit; ăştia nu sunt în toate minţile; într-o zi vei citi în ziare că te afli în stare de război cu America”. Nici americanii nu ştiau atunci ce însemna ameninţarea sovietică. „Acum – continuă dl. Maliţa – sunt cunoscute cifrele: planul ministrului sovietic Malinovski cuprindea nu mai puţin de cinci regimente de rachete nucleare (medii şi intermediare). Două regimente de rachete de croazieră şi ele cu ogive nucleare, arme tactice de câte 2 kilotone…”. Şi toate astea în 1962! Pentru ca în alt loc să se întrebe: „Cum ziceam noi la dezarmare că încep războaiele? Din eroare, prin greşeală de raţionament şi accident… Însă nu puneţi în cârca „întâmplării” ceea ce ţine de mintea proprie.”
Înainte de a fi „naţional”, adică înainte de a decide politica de desprindere de URSS şi de recuperare a demnităţii naţionale, Gheorghiu-Dej a fost „stalinist” cât încape. Canalul, închisorile, colectivizarea forţată, tratamentul aplicat bisericii greco-catolice şi atâtea altele sunt dovezi ale zelului cu care îşi urma modelul. Acest Dej lipseşte din retrospectiva lui Maliţa. Mircea Maliţa este diplomatul angajat în noul curs al politicii româneşti. Iar opţiunea lui e clară: „Maurer este autorul strategiei de independenţă a României sub urmaşii lui Stalin”.
În 1968, în momente de mare încordare, cu Cehoslovacia ocupată de trupe sovietice şi cu zdruncinarea puternică a relaţiilor „frăţeşti”, Maliţa era adjunct la Externe. „Praga 1968, văzută de la Bucureşti”, e în carte un capitol pasionant de istorie recentă. Care era pentru România semnificaţia actului sovietic de forţă, ce planuri aveau ei cu noi? Eram în pericol. Dar atât Bucureştii, cât şi Moscova au dat dovadă de reţinere, evitând orice escaladare a crizei care să ducă la confruntare. Evenimentele au fost gestionate conform cu strategia românească de politică externă. Aceasta, scrie dl. Maliţa, „A fost concepută cu grijă de Maurer şi în parte de Bodnăraş. Ei au fost sfetnicii aproape exclusivi ai lui Ceauşescu. Acesta, mai emotiv şi mai tânăr decât cei doi bărbaţi politici, avea un raţionament mai puţin nuanţat şi prudent decât ei… Obiectam împotriva unei erori a sistemului din care nu intenţionam să ieşim”, continuă memorialistul. Va mai trece timp până când semnalul Primăverii de la Praga va fi preluat pentru a pune capăt acestui sistem.
Multă lume îl ţine minte pe Mircea Maliţa ca ministru al Învăţământului sub Ceauşescu, deşi nu a rezistat decât doi ani. Până când „cabinetul 2” a făcut ca politica şi „birocraţia mediocrităţii şi a semidoctismului” să se amestece în învăţământ. Pe care Maliţa l-a reformat atunci cu adevărat.
E şi Baia Mare în cartea domnului Maliţa. Episodul intrării în viaţă a tânărului absolvent de liceu face agreabilă întoarcerea în timp. Dar nu se află „aproape de Baia Mare o mină de cărbuni” în care să fi coborât ca „Dante în infern”, cum îl fugăresc amintirile. Mina era alta, iar cele două articole publicate ca urmare a vizitei în ziarul „Crişana”, se intitulau „În mina Herja” şi „Din durerile lumii”. Baia Mare revine în carte, la sfârşit de ’89, spre a pune capăt în mod vizibil izolării nedrepte a autorului. „Cinci ani de pedeapsă nemotivată şi de exil intern”, cum i-a spus.
Vine aici invitat pentru o conferinţă pe care, oprit să o rostească în Baia Mare, o ţine totuşi, însoţit de „directorul cultural al judeţului”, într-o comună, nu spune care. La mănăstirea Rohia, unde înnoptează, „munţii, pădurile, tăcerea şi aerul se întreceau în a linişti mintea oricărui vizitator, muncit de dileme şi simţind prin toţi porii că vin zilele schimbărilor radicale”. Adică vine, spune autorul, „complicatul, haoticul şi pierzătorul episod de două decenii şi mai bine” E viaţa unui diplomat preocupat să caute pentru ţara sa prieteni şi iar prieteni, cum singur spune. „Fereşte-mă, Doamne, de prieteni” îşi intitulează un istoric american o carte excelentă despre „războiul clandestin al blocului sovietic cu România”. E o altă faţă a unor vremuri „aspre” şi „haotice”.
Ion IGNA
