Dacă ,,pe Calmanovici l-au împuşcat … şi câte şi câte nu s-au mai petrecut”, el, N. Steinhardt, înţelege, în finalul marii sale cărţi, unde au greşit evreii. Şi alegând calea iertării, a toleranţei şi a bunătăţii, hotărăşte să găsească în Biserică ,,împăcarea inimii şi a gândului” şi se duce la mănăstire. Pentru noi, cei de-aici, a venit la mănăstire.
,,Este – spune Alexandru Paleologu – biletul de avion de la Bucureşti la Baia Mare şi de acolo la Rohia.” Fiindcă Steinhardt-evreul se creştinase. ,,De n-aş fi creştin!”, scrie el. ,,Creştinismul mă păstrează cu ceva tineresc în mine şi neplictisit, nedezamăgit, nescârbit, nesupărat. Prezenţei veşnic proaspete a lui Hristos îi datoresc să nu dospesc şi fermentez în supărarea pe alţii şi pe mine. Acesta-i norocul meu, nefiresc, negândit: să-mi fie dat să cred în Dumnezeu şi în Hristos… Numai creştin fiind mă vizitează fericirea.” Aşa se încheie ,,Jurnalul fericirii”. Biletul de avion spre Baia Mare şi de acolo la Rohia, spusese Paleologu, marele lui prieten. Dar cine l-a adus pe Steinhardt la Rohia? Faptele, devenite istorie, sunt cunoscute. ,,Povestea… a relatat-o şi Nicu, în varii ocazii, dar înţeleg că trebuie s-o amintesc din nou.”
Scriind acestea în ,,Cartea prietenilor mei”, Ed. Universal Dalsi, 2005, Iordan Chimet oferă, în reproduceri de autografe ale unor dedicaţii ocazionale, câteva dovezi: ,,smeritul monah Nicolae către acel care i-a călăuzit paşii spre Rohia”; ,,Domnul să-l binecuvânteze pe omul care m`a dus prima oară la Rohia şi care mi-a dat atâtea sigure dovezi de prietenie”. După care se desfăşoară întreaga ,,poveste” a întâlnirii lui N. Steinhardt cu Rohia.
Dacă o reiau aici din paginile unei cărţi poate prea puţin cunoscute este şi pentru ca spiritul celor doi prieteni, Semper fidelis, să mărturisească încă o dată pentru cei de azi forţa prieteniei întemeiată pe încrederea în oameni şi în valorile culturii. ,,Era copilul care se ascundea în bibliotecă pentru a-şi construi cu ce găsea în jur – cu ce-şi amintea, de asemenea – castelul din nori, castelul de nisip sau un leagăn care pendula direct în văzduh. Mai târziu se va retrage cu imaginea bibliotecii văzută ca un sanctuar în mănăstirea sa maramureşeană, unde-şi va sfârşi existenţa, rugându-se lui Dumnezeu cu cărţile în braţe.”
Rugându-se cu cărţile în braţe… Iar acum, la 10 ani de la moartea lui Iordan Chimet, o revistă bucureşteană, Observator cultural, publică în câteva pagini un binevenit Remember pentru ,,un scriitor de redescoperit”. Pentru noi rămâne să redescoperim în evocarea lui Iordan Chimet drumul lui şi al viitorului monah, acum mai bine de patruzeci de ani, spre dumbrăvile Rohiei. Cu nu mai puţină căldură şi preţuire se apleacă asupra acestui drum părintele episcop vicar Iustin în Argumentul din Jurnalul fericirii, ediţia apărută sub auspiciile Rohiei şi Editurii Polirom.
Maramureşul, mănăstirea, cărţile şi oamenii ei, neînfricatul stareţ de-atunci, iar mai apoi părinte arhiepiscop Iustinian Chira, mereu încrezător în biruinţa gândului cel bun. Dar şi ,,atacurile insalubre la adresa bietului monah, acuzat de a fi pervertit, prin convertirea sa, ortodoxia naţională”. Probabil fiindcă evreul Steinhardt nu arătase în cartea sa destui duşmani închipuiţi, cred eu. Şi dincolo de toate, ,,apoteoza amintirii sale”. Acestea alcătuiesc substanţa rememorării lui Iordan Chimet din 2005, în onoarea prieteniei sale cu monahul de la Rohia. A venit, deci, la Rohia adus de Iordan Chimet, care mai înainte voise să afle părerea lui Constantin Noica. ,,- Nu e doar o idee bună, e excelentă idee, s-a înflăcărat calmul, altminteri, filosof.”
,,Iordan Chimet spune că aici, la Rohia, e Ţara Crăciunului. Pentru mine e şi Răspunsul Domnului ,,La Reponse du Seigneur” a lui Alfonse de Chateaubriant, romanul posibilităţii devenirii, care e metanoia. Aşa cum mi-am dorit şi am visat şi nu am îndrăznit … a crede că-mi va fi dat a vedea aievea. Rohia: un loc, fără doar şi poate un vrednic şi adevărat loc de închinare… Slavă Ţie, Hristoase Dumnezeule, care m-ai învrednicit a-„Ţi auzi răspunsul la nedesluşita mea chemare, a Te cunoaşte şi a mă închina Ţie şi în acest minunat loc al Crăciunului, care se tălmăceşte Bucurie”.
Este prima impresie a pelerinului, cuvinte scrise în ,,Cartea de aur” a mănăstirii, la prima lui urcare acolo, în 10 noiembrie 1973. Doar câteva dintre acelea. Virtuţile lor vor fi fost tălmăcite de la înălţimea amvonului Rohiei. Câţi preoţi îi calcă pe urmă învăţatului călugăr? Iordan Chimet vorbind despre Nicu Steinhardt ne mustra cumva pe noi, cei rămaşi, pentru ceea ce am pierdut din atâtea dintre darurile aceluia, simţul măsurii între altele. Şi avea dreptate.
Ion IGNA
