Insolvenţa firmelor este un risc al sistemului economic din ţara noastră, ce ne afectează pe toţi. Din păcate, statul se încăpăţînează să subvenţioneze generos firme care nu au viitor, fiind înfiinţate doar pentru a încasa ajutoare financiare de la bugetul public. Este o strategie greşită să menţinem în viaţă întreprinderi negre, care nu produc eficient pentru societate.
De multă vreme, statul caută căi line pentru a elimina societăţile falimentare, fără să o găsească pe aceea care nu produce bulversări grave. Judecătorii sindici, lichidatorii, executorii, administratorii de insolvenţă se străduiesc să … învie mortul. Societăţile mari cu capital de stat se află şi ele pe muchie de cuţit, dar deocamdată Ministerul Economiei refuză cu obstinaţie să accepte că întreprinderile pe care le patronează nu fac faţă în economia de piaţă şi trebuie să fie desfiinţate cu totul, cu efectele negative ce vin. O secure uriaşă deasupra capului statului este falimentul celor circa 800.000 de persoane fizice datoare la instituţiile de credit, aflate în incapacitate de plată, spre disperarea băncilor care aşteaptă să fie pusă în aplicare cît mai repede legea falimentului personal. În schimb, a fost lansată în aplicare legea dării în plată, pentru a înghiţi mai uşor găluşca fierbinte ce va veni în curînd. Ministerul Finanţelor a anticipat toate acestea, prin publicarea listei debitorilor la bugetele de stat, care ar trebui însoţită de o altă listă, cam cu aceleaşi persoane juridice şi persoane fizice, aflate în debite înlănţuite. Avem cu toţii de pierdut dacă aceste firme şi persoane fizice în dificultate financiară sînt lăsate să paraziteze piaţa. Ele se comportă precum lupii, rup, apucă, înşeală pe oricine le iese înainte.
Cam tot ce era mică activitate de producţie cu capital românesc a dispărut, acum intră în rînd firmele mari, se vede acest lucru din creşterea valorii activelor intrate în procedura de salvare de la faliment. Balastul acesta îngreunează mersul economiei şi duce la stagnarea dezvoltării. Procesul de insolvenţă este o procedură de curăţare a crengilor uscate din copacul economic, necesară şi eficientă. Legea prevede că societăţile care pot fi salvate trebuie să fie lăsate să funcţioneze, întrucît creează locuri de muncă, aduc bani la fisc, încheie contracte cu băncile, dar prea puţine sînt firmele care prin insolvenţă reuşesc să se echilibreze. De regulă, reorganizarea nu poate opri falimentul. Cronica unui faliment anunţat dă cauze profunde, legate mai ales de lipsa de experienţă a administratorilor şi de conflictele ce apar între aceştia. Nu are importanţă că în cadrul procedurii de insolvenţă pierde toată lumea – de vreme ce administratorii cîştigă. Iată cum statul nu ţine seama de creditori, care în cele din urmă suportă cele mai mari pierderi.
Aceste companii ce folosesc legea falimentului ca mijloc de salvare bulversează mediul de afaceri, scurtcircuitează mecanismul economic şi de aceea trebuie lăsate să dispară, deoarece insolvenţa este sfîrşitul pentru o afacere căzută din vina propriilor administratori.
Soluţia radicală ar trebui să fie aplicată şi pentru bănci şi pentru firmele de asigurări. Este un nonsens ca băncile să nu poată intra în faliment, ci trebuie neapărat să fie salvate de la faliment inclusiv din banii deponenţilor cu depozite negarantate. Nici societăţile de asigurări nu pot fi lăsate să dispară, unde se aplică legea rezoluţiei (statul are grijă de ele). Nici persoane fizice nu au o lege a stingerii datoriilor, ceea ce are efecte negative asupra persoanelor fizice care îşi plătesc cu conştiinciozitate ratele la creditele bancare (cu dobînzi mari din cauza rău-platnicilor).
Statul trebuie să se comporte egal pentru toate categoriilor de debitori şi să existe o singură procedură a insolvenţei pentru toţi şi o singură închisoare a datornicilor. Ar fi dovada respectului faţă de oamenii harnici şi oneşti şi de munca lor!
