Nu credeam că voi ajunge să provoc gînduri ceremonioase despre prietenul şi poetul Echim Vancea cînd toată viaţa din mers şi din visare s-a prefăcut în cuvînt. Credeam că vîrsta săbiilor fără teacă nu se va curma vreodată. Şi mai greu mă îndemn la mărturisiri despre prietenul din Năneşti deoarece această frumoasă risipă, cum ne spunea venerabilul Teohar Mihadaş, stă luminată pe două veacuri.
În felul lui talentat şi charismatic numele lui Echim Vancea este cel mai atrăgător şi fascinant pseudonim pentru poezie şi prietenie. Despre un om care mi-a sprijinit viaţa o jumătate de veac este chiar delicat, dacă nu dificil, să afli cele mai potrivite cuvinte care să acopere o realitate tulburătoare. Felul nostru de a fi prin vreme este o pildă de cum ne-a fost de folos acea ardere lăuntrică ce nu are soarta stingerii. Iată, am călătorit prin vreme un plural, care nu de puţine ori a trezit uimiri dar şi alte sentimente care nu mă privesc. În urmă cu o jumătate de veac, în oraşul de pe malul Tisei, ne-am întîlnit, venind de pe văile Izei şi Marei, cîţiva prunci de ţărani: Echim Vancea, Fraţii Bârlea, Andrei Făt şi cel care scrie. Şi întîlniţi am rămas pînă în noaptea în care scriu aceste rînduri. Cîteodată mă zvîntă întrebarea: oare ce ne-a ţinut laolaltă atîta amar de vreme? Greu de răspuns în puţine cuvinte. Îmi aduc aminte că o colegă de liceu, Maria, ne-a întrebat: ce aveţi voi de nu puteţi unul fără de altul? Ştiu că am tresărit, de cînd ne ştim, la fiecare bucurie ori tristeţe din viaţa noastră. Cred că am ştiut să ne bucurăm de noi. Echim, cu un fel mai ceremonios de a fi a pus de fiecare dată o energie în plus prieteniei noastre. Nu întotdeauna prin retorică dar sigur cu acea avere a omului prin care se poate defini dăruirea sinceră. Cred că ne-au unit obîrşiile.
Curiozitatea de a se descoperi. Poate am vrut să fim fericiţi în lume. Iar fericirea nu poate fi cuprinsă în definiţii. Cu Echim nu am elaborat teorii ci am zidit trăiri. Aceste monumente nevăzute, cred, fac parte din miracolul nostru devenit firesc. Prietenia noastră a construit, pe cît posibil, o casă a liniştii. Cu toate furtunile din jur. Nu ne-am plictisit de noi. Ne-am limitat drastic vanităţile. Apoi ne-a unit Cuvîntul. Urcarea acestei Golgote ne-a înzestrat cu luciditate. Ne-am dat seama că în adîncul sufletului se găseşte ceva foarte frumos. Iar Echim a trudit să-l dăruiască celor din jur. Aşa a ajuns la poezie. Am mai spus-o dar acum simt nevoia să mă repet: Echim este cel mai poet dintre noi! Fiecare carte de poezie semnată de el pe lîngă descoperirea sinelui conţine şi o aventură cordială. Mărturisesc în public: ne-am bucurat sincer de fiecare carte a lui Echim. Criticii l-au pus în locul cuvenit în poezia noastră contemporană. Bunul nostru mentor Laurenţiu Ulici îl consideră un maramureşean, în literă şi în spirit, care izbuteşte să-şi găsească tonul propriu în interpretarea partiturii optzeciste. Da, Echim a fost condamnat la poezie precum alţii la galere constată un poet ieşean, Gheorghe Grigurcu, unul dintre cei mai autorizaţi critici întru poezie scrie: „De o speţă deosebită este Echim Vancea. Empatia acestuia nu se arată decît indirect, prin intermediul unor proceduri laborioase, printr-o complicaţie care s-ar putea să reprezinte un semn de discreţie. Echim Vancea ne înfăţişează o plastică întortocheată a verbului, aidoma unui pariu cu acesta. E un discurs arborescent ce nu se îndură a se întrerupe parcă din teama că, la un moment dat, se va auzi tăcerea”. Echim Vancea s-a contopit în ultimii ani cu Biblioteca. Căreia i-a dăruit tot devotamentul lui intelectual. Cuvine-se a-i spune: La mulţi ani! Eu voi preţui pînă la capăt acest pseudonim: poezie şi prietenie. O, suferinţă dureros de dulce!
