Mă preocupă de multă vreme cum se mai construieşte în Maramureş. Mai ales ce fel de case îşi fac oamenii. La prima vedere ţi se aruncă în faţă afirmaţia: ce te priveşte? Dacă omul are bani face ce vrea, spune vecinul pe faţă. În spate se întreabă de unde are atîţia bani? La a doua vedere chestiunea cu făcutul ce vrea nu prea merge. Se deformează moştenirea care timpul i-a confirmat arhitectura nouă. Cum eu mai sînt preocupat de unde vin, în ce casă m-am născut, în ce sat mi-am petrecut o parte din viaţă nu sînt indiferent ce îmi vede lumina ochilor. Cu toată înţelegerea pentru zbaterea lumii, cu schimbarea firească a culturii locului în care oamenii îşi petrec cea mai mare parte din viaţă. Nu rămîn indiferent la unele anomalii. Îl urmăresc de o vreme încoace, pe antropologul Vintilă Mihăilescu, care a ajuns la concluzii demne de toată atenţia. Românii ieşiţi din spaţiul unui cerc închis au simţit nevoia să îşi arate distincţia şi prin felul în care îşi fac casele. Aici putem avea o completare la constatarea antropologului. În vecini, în Ţara Oaşului, mai precis în Certeze, spargerea normei a avut loc şi pe vremea cealaltă. De unde bani? Mergeau oamenii prin ţară la defrişări, la săpatul şanţurilor, la recoltat bucate şi veneau cu bani. Apoi ieşind din chingile acelei vremi şi-au dat drumul să-şi facă locuinţe făloase. Aflu, din aceeaşi sursă, că fenomenul a avut loc şi în alte ţări. S-a întîmplat în Spania ori Portugalia după căderea regimurilor totalitare. Apoi şi în Iugoslavia după ce s-a dat voie la muncă în Occident. Tot antropologii ne aduc aminte că fenomenul caselor făloase a avut loc şi în alte părţi ale lumii: Mexic, India, Jamaica. Aşa am scăpat de povara gîndului că numai la noi se întîmplă aşa. Se pare că explozia nefirescului se întîmplă mai ales în zonele mai sărace. Ieşind la muncă în lume, cei curajoşi deveneau mai înstăriţi ca restul sătenilor. Îmi vine în minte un caz (care-l ştiu eu) cînd un sătean din Budeşti a plecat în America cu vaporul. S-a întors acasă, şi-a ridicat o casă după toate datele esenţiale ale casei maramureşene. Nu ştiam atunci, că eram mic, de ce nu şi-a făcut o casă după model american. Dar fetei i-a rămas porecla de americanca. Dar să revin la soarta caselor făloase. Am mai văzut asemenea clădiri cu 10-15 camere prin cîteva sate din dreapta Tisei. În Gluboky Potic (Strîmtura) am vizitat o casă cît un sediu de bancă dar am dormit în căsuţa din curte unde era cald şi bine. Casa aceea mare era ca un labirint parcă construit de legendarul arhitect Dedal pentru regele Midas din Creta. Îţi trebuia firul Ariadnei pentru a ieşi din încurcătură. În această vară am ajuns pe Valea Izei. Într-o aşezare din care au plecat în străinătate 800 de localnici. Unii au revenit pe Vale unde şi-au ridicat case năpraznice. Încă nu au toate lumină electrică şi apă. Într-o seară m-am încumetat să cutreier noul cartier maramureşean. Modelul caselor a fost adus din Spania, Italia, Grecia şi Franţa. Din zonele lor aşa zis rurale. Ridicate din cărămidă, bolţari şi ciment. Adevărate cazemate. Fiecare cu stilul ei. Un gospodar rămas acasă îmi spune o constatare cam prematură pentru aventura fiului din Spania. „Acum îi pare rău de ce a făcut. Îi prea mare. Ce să faci cu atîtea camere? Dar nu mai poţi da timpul înapoi.” De mare căutare se bucură casele mici, din curte, bucătăria de vară, unde viaţa are intimitatea şi căldura ei. Vintilă Mihăilescu preia o sintagmă a Ameliei Tue care a studiat casele făloase din Cojocna, un orăşel din judeţul Suceava. Le-a spus: case netrăite. Casa mare a fost visul omului. Dar realitatea te desparte de vis. Aşa că făloasele construcţii suferă de mare singurătate. Spune antropologul: fenomenul caselor făloase a adus o anumită modernizare, atît în condiţiile de viaţă cît şi în mentalitate. Dacă s-ar putea da timpul înapoi … Ori dacă am fi atenţi la gîndul românului de pe urmă. De meditat. Chiar la libertatea de a construi case.
