La Onceşti, la o frumoasă întîlnire a spiritului maramureşean, de Lăsata Secului, bunul meu prieten, profesorul dr. Ion Petrovai mi-a dăruit volumul „Profesorul, teologul şi istoricul Alexandru Filipaşcu” semnat de profesorul de istorie Dumitru Borda, apărut la Editura „Ţara Maramureşului” 2016, Petrova. Deşi autorul ţine să precizeze că este o lucrare destinată elevilor de gimnaziu şi de liceu, studenţilor şi profesorilor de gimnaziu şi liceu şi cititorilor pasionaţi de istorie, lectura cărţii mi-a dat o altă anvergură a subiectului. Alexandru Filipaşcu, cel care a scris istorie şi a făcut istorie capătă în cartea profesorului Borda „statura de erou şi de martir, cu trăsături dăltuite parcă în marmură” apreciază acad. Ioan Aurel Popa care semnează prefaţa. Pe două coordonate s-a fixat autorul: cunoaşterea autorului dar mai ales opera „maramureşeanului cu origini nobile” care îl plasează printre personalităţile de marcă ale Maramureşului şi ale ţării. Cele trei dimensiuni ale personalităţii sale – profesor, teolog şi istoric – sînt bine ilustrate pornind de la documente. Deşi nu a fost istoric de profesie – venind dinspre teologie şi filozofie, Filipaşcu a avut şansa să aibă profesori şi colegi istorici. S-a născut în 20 aprilie 1962 la Petrova, a fost educat în cultul naţiunii sale româneşti. (Mama istoricului era Ioana Pârja, căsătorită Filipaşcu). Asta mi-a dat un sentiment în plus pentru opera şi personalitatea lui Alexandru Filipaşcu. Face şcoli în sat, la Sighet, Beiuş. Apoi la Roma – licenţe în filozofie şi teologie, un doctorat la Lviv. Ocupă mai multe demnităţi didactice, este profesor al Sighetului (1933-1938). În 1940 pleacă în refugiu. Se întoarce în Ardeal, este urmărit, arestat şi moare la Canal în 1952. Profesorul Borda se apleacă cu multă preţuire asupra operei. Capitolul care deschide cartea urmăreşte evoluţia istoriografiei maramureşene de la mijlocul secolului al XIX-lea pînă în 1944. Apoi abordează biografia intelectuală, opera istorică a lui Alexandru Filipaşcu. Consideraţiile valorice şi metoda şi concepţia istorică. Filipaşcu are antecesori ori contemporani în Maramureş şi în ţară care au recurs la izvoarele istorice documentare pentru a-şi consolida opera. Profesorul Borda ne aduce în atenţie bogate informaţii referitoare la organizarea politică, socială şi culturală a Maramureşului prin vreme. Apariţia celebrelor „Diplome maramureşene” adunate de Ioan Mihaly de Apşa a fost o surpriză plăcută deoarece au oferit multe informaţii pentru cele mai multe lucrări referitoare la Maramureş. Apoi sînt evocate personalităţi contemporane cu Alexandru Filipaşcu care au consolidate climatul ştiinţific, didactic şi cultural al Maramureşului: Gavrilă Mihaly, Artur Coman (botanist cu renume pe care am avut şansa să-l cunosc), Mihai Marina (cel care a întemeiat ziarul „Graiul Maramureşului”), Ion Bârlea, Gheorghe Dăncuş, Mihai Bologa. Istoriografia română contemporană acordă o importanţă deosebită satului românesc şi trecutului său istoric. Un spaţiu generos al lucrării este dedicat operei istorice a lui Alexandru Filipaşcu. La loc de frunte stă „Istoria Maramureşului”, carte reper pentru acest ţinut. Îi elogiază meritele indiscutabile, mai ales contextul în care a apărut (anul 1940), dar are şi observaţii asupra unor afirmaţii care au titlu de îndoială. „O stăpînire romană în Maramureş” – Filipaşcu ar forţa oarecum lucrurile. Combate afirmaţiile istoriografiei maghiare că românii din Maramureş ar fi aduşi de Carol Robert din ţinutul Munteniei. Cu multă atenţie, profesorul Borda, comentează influenţa bisericii în viaţa Maramureşului. Prin fiecare epocă istorică. Sînt aduse la lumină şi alte lucrări ale lui Filipaşcu. Una de mare interes este „Istoria Bisericii Române”. Alexandru Filipaşcu scrie că „întrebuinţarea străvechilor titluri de nobleţe care au fost abolite în 1848” are o profundă justificare. Nobilatul a contribuit la scoaterea din anonimat a Maramureşului spune profesorul Borda. Cum afirma şi academicianul Ioan Aurel Pop, „este o carte utilă şi necesară” care îmbogăţeşte documentarea privind Maramureşul şi lărgeşte înţelegerea trecutului, care trebuie cunoscut mai ales în aceste vremuri confuze.