Premiul I
Castele de nisip
Opreşte la poarta sufletului meu
Noianul de vorbe de-ocară
Adu-ţi aminte ce nu mai pot eu…
Senine nopţi de-odinioară!
Adie vântul prin mireasma de toamnă târzie
Şi poartă cu el suspinul ce inima-l ştie
O şoaptă, o speranţă purtată departe
Şi gânduri ascunse şi vise deşarte…
Încă-ţi aud glasul şi vocea de gheaţă
Îmi pare un tunet ce-mi şfichiuie-n faţă
În suflet pătrunde şi sapă adânc,
Rămâne acolo ca osu-n mormânt.
(….)
Opreşte la poarta sufletului meu
Noianul de vorbe de-ocară
Adu-ţi aminte ce nu-mi aduc eu…
Seninele zile de vară!
Karina STAINER, clasa a XI-a B,
CN „Gheorghe Şincai”
Profesor îndrumător: Stainer Claudia,
CT „George Bariţiu”
Premiul II
Zbucium
(…)
Vântul bate rece şi în jur este pustiu
Luna nu se mai vede, a pierit şi ea demult,
E tăcerea, alinarea sau duşmanul cel mai crunt?
Uşor simţi cum vântul te-mbrăţişează mai strâns
Şi sufletul tău cade într-un jalnic, sumbru plâns.
Şi crengile suspină şi se zbat tot mai tare
Cauţi gesturi, cuvinte care să strige iertare
Şi reuşeşti să ierţi cu sufletu-ţi fărâme
Nu reuşeşti să uiţi, căci amintirea rămâne. (…)
Cristina MORAR, clasa a XII-a C,
CN “Mihai Eminescu, Baia Mare
Profesor îndrumător: prof. Gavra Anca
Premiul II
Galaxii
(…)
Te rog să nu găseşti frumoasă
O lume rea, o viaţă stoarsă,
Un urlet în urechea oarbă,
O piele mov în palma caldă,
Un ochi mânjit de dor şi jale,
Nici sori în piept ce ard şi doare,
Nici flori orfane printre oase,
Nici ciulini grei, lipiţi de coaste…
…Pentru că nu-i frumos ce doare,
Nu poţi spăla movul în mare,
Iar sorii nu îi stingi cu apă,
Tu doar ridică-te …şi pleacă.
Alexandra Lorena JOICALIUC, clasa a XI-a B
Colegiul de Arte Baia Mare
Prof. coord. Marian Claudia
Premiul I
Vizită
Gardianul îl conduse spre vorbitor. Mama aşteaptă tăcută. Lângă scaunul ei o sacoşă. Mama întotdeauna are o sacoşă după ea. De parcă ăsta ar fi rostul ei pe lume: să facă copii şi să care sacoşe cu mâncare pentru ei. Nu şi-ar fi imaginat însă niciodată că sacoşele ei vor poposi într-un centru de detenţie-minori aşa cum scria pe frontispiciul clădirii, aşa cum scria pe toate scrisorile care ajungeau dimineaţa aici….
Băiatul se apropie de geam. Femeia de dincolo se ridică şi făcu un gest de îmbrăţişare de parcă ar fi uitat că între ei se află acel geam, acea graniţă
Două lacrimi mari se rostogoliră pe obrazul cândva frumos al femeii.
“-Nu plânge, mamă! Nu-i aşa rău aici! Sunt bine, uite-mă (…)
Aşteptase cu nerăbdare să o vadă… Acum constată cu amărăciune că nu găsea nimic potrivit să-i spună, aproape se gândea cu uşurare la venirea gardianului.
Se despărţiră încurcaţi şi confuzi … Ea deja începea să numere zilele până la următoarea vizită. El se apropria de coridorul central cu plasa de rafie în care se amestecau mirosul plăcintelor şi al afumăturilor. Nici acum n-am putut discuta… într-un fel simţea că a salvat-o. Cu preţul libertăţii lui. Pe de altă parte, vinovăţia … amintirile îi sunt întunecate (…)
Băiatul ajunse în celula lui. Luă de pe etajeră jurnalul: “azi m-a vizitat mama. Mi-a adus ceva de mâncare. Aici, în tabăra de engleză avem o bucătăreasă cam zgârcită cu porţiile. O să-mi servesc şi colegii cu bunătăţile aduse de acasă. Tot mama mi-a adus şi o scrisoare de la prietena mea. Îmi scrie că i-e dor de mine, dar că înţelege pasiunea mea. Îşi doreşte mai mult ca orice să mă vadă intrat la facultate. Abia aştept. Ştiu că-mi va fi greu … e vorba de viitorul meu. (…)
Mirosul îmbietor al bucatelor mamei îl smulse din gânduri, aducându-l în prezent. Într-o fracţiune de secundă i se perindară prin minte scene de mult uitate. Tăiatul porcului, cu roboteala plină de nelinişte şi mulţumiri dinaintea Crăciunului. Tatăl său, ducând în spate hălcile de slănină până la afumătorie. De-o parte şi de alta, în şoaptă: “Dani, ai pus bine sticla?”
Şi aprobarea mută a copilului care a doua zi va merge spre şcoală cu ghiozdanul mai greu ca de obicei. Spre şcoală şi înapoi spre casă.
Raluca Denisa BODE, clasa a XII-B,
CT „C. D. Neniţescu”
Profesor îndrumător Nechita Adela
Premiul II
Haos
M-am lipit cu urechea de podeaua rece din sufragerie. O clipă am rămas acolo, nemişcată. Aerul aspru pătrundea în odaie pe lângă geamul întredeschis şi perdelele se clătinau ca într-un vals ameţitor. Corăbii pline de gânduri bântuiau prin mintea mea. Eram atât de goală, de stinsă. Purtam o rochie de noapte sfâşiată de vechime, de mâinile tale dure şi de neputinţa mea. Rochie pe care mi-ai dăruit-o privindu-mă în ochi, în suflet. Îţi aminteşti? Era o zi târzie de joi şi afară ploua, am fredonat note muzicale şi ne-am uitat la lună. Asta devenise deja istorie, iar tu, un om hain. Am înghiţit în sec. Priveam cum ieşeau aburi din cafeaua proaspăt făcută. Îmi revenisem din starea mea de veghe. Simţeam cum timpul îmi părea eternitate şi cum necunoscutul mă cuprindea. M-am aruncat în neant. Mă inunda o durere nemărginită. Am urmărit cu ochii-mi veştejiţi culorile închise ale vânătăilor de pe picioare. (…) A fost prima palmă, mă cântăream pe atunci ca fiind eu vinovată, ori puneam prea multă sare-n mâncare, ori ceaiul era prea dulce. Îţi căutam mereu scuze. Într-un târziu am înţeles şi eu ce se întâmplă. De fapt sarea era pe rana mea şi toate acestea îmi măcinau inima. Mi-am amintit tot… Am închis iar ochii…
Sonia Maria PAP, clasa a X-a B
Colegiul Naţional “Mihai Eminescu”
Prof. coordonator Gavra Anca
Premiul II
Vulturi
Pe fereastra camerei picuri de apă şiroiau, iar ploaia lovea cu putere de parcă voia să spargă geamul. Înăuntru, cufundată în gânduri stătea o femeie. Nu puteai să-i ghiceşti vârsta căci chipul împietrit bloca orice posibilitate de a te apropia de adevăr. Părea să aibă în jur de cincizeci de ani, dar cine ştie… Stătea nemişcată, ca o statuie şi doar pleoapele care se mişcau aproape imperceptibil trădau prezenţa unui licăr de viaţă.
O creangă lovi fereastra şi femeia tresări de parcă stafiile trecutului şi prezentului o chinuiau. Nu-şi reveni decât după un timp, când îşi dădu seama că nu erau paşii lui. Trecu în revistă tot ce se putea: prosopul era la locul lui, hainele ordonate pe raftul dulapului, mâncarea pregătită, masa aranjată. A, să nu uite: să zâmbească. Făcu o încercare în oglindă: zâmbetul era atât de amarnic, încât până şi ea tresări. Nu, nu e bine, mai convingător! Făcu încă o încercare. Din nou, gura reuşi să schiţeze o linie, dar ochii, ochii pierduţi, tulburi trădau toată durerea, frustrarea şi lipsa de speranţă din ea. Cândva, străluceau şi zâmbeau, iar licărul lor jucăuş te molipsea. Trebuia să-i iasă! Ştia că dacă nu zâmbeşte, mâna lui grea, barosul puternic al pumnului o va lovi în faţă. Încercă din nou, dar nu reuşi decât o schingiuire a ceea ce se dorea a fi un zâmbet. (…)
Şi nici aşa nu era bine. Spaima, neputinţa, renunţarea se hrăniseră ani la rând din sufletul ei. Erau ca vulturii ce se hrăneau dintr-un trup mort. Acum doar ciuguleau resturile unui ospăţ copios, căci nu mai rămăsese din sufletul ei decât un schelet pe care fluturau câteva franjuri de dezamăgire. Atât. Când şi ultimele firimituri vor fi devorate nu-i rămânea decât să închidă ochii. Pe vecie…
Karina STAINER, clasa a XI-a B CN „Gheorghe Şincai”
Prof. îndrumător: Stainer Claudia, CT „George Bariţiu”
