S-au împlinit zece ani de cînd România a intrat în Uniunea Europeană. Timp în care am asistat la atitudini supuse noului Centru dar şi suficiente sudalme. M-am întors prin anul 2000. Atunci scriam într-un editorial despre o discuţie dintre Romano Prodi, proaspăt preşedinte al Uniunii Europene şi Mugur Isărescu, proaspăt şi el premier al Guvernului României. Se negocia data intrării României în Uniunea Europeană. Mugur Isărescu a fixat anul 2007. Prodi l-a întrebat: de ce în 2007? Omul de la Bruxelles ştia că progresele ţării noastre sînt lente, economia tocmai ieşise din criză iar clasa politică nu se zbătea pentru integrare. Ce a fost în mintea premierului român? Isărescu avea cîteva convingeri convertite în speranţă dar a recunoscut că a ales cifra şapte pentru că are virtuţi biblice. Dar asta nu-i putea mărturisi lui Prodi. Lui i-a spus că economia este în evoluţie şi una şi alta. Prodi nu l-a crezut pe Isărescu spunîndu-i că România nu va fi pregătită iar urmările se vor lăsa cu suferinţe pentru poporul român. Isărescu i-a mai spus: o ţintă fixată mobilizează societatea, iar politicienii se trezesc la realitate. În bună parte fostul premier a avut dreptate. În 2007 România a intrat în Uniunea Europeană. Dar a avut parte de dreptate şi Romano Prodi: a intrat nepregătită. Nu prea ştiu cum să atragă fondurile europene. Cei care au învăţat au făcut-o pentru interese personale. Aşa au fost necesare dureroase corecţii care ne-au făcut de rîsul Europei. Între timp România l-a contrazis pe Prodi. În cei şapte ani de aşteptare s-au deschis porţile investiţiilor aşa încît PIB-ul României s-a triplat. Se vorbeşte cu o jumătate de gură despre suma plătită de noi la Bugetul Uniunii Europene. Aud că plătim mai mult şi accesăm mai puţin. Cifrele de la Ministerul Finanţelor spun tocmai invers: pe nouă ani am primit de la Uniunea Europeană 32 miliarde de euro şi am contribuit cu 12 miliarde. Deci soldul României este pozitiv în relaţia cu Comisia Europeană. Dacă minte ministrul, mint şi eu. Ceea ce nu m-ar onora. Întorc foaia şi aflu un articol recent semnat de Ilie Şerbănescu, care cîntă în struna euroscepticilor. Adică cei zece ani în Uniunea Europeană, beneficiază de ruşinea bilanţurilor false. Autorul recunoaşte că activul depăşeşte pasivul dar cu ce preţ? La negocierile de admitere în UE s-a folosit formula: „vreţi aderare, daţi economie”. Aşa am cedat toate piesele strategice (petrol, gaze, energie, bănii, industriile importante) tocmai capitalului din Occident. A se vedea forţa capitalului austriac. Ici, colo cîte o firmă cu capital românesc. Bilanţurile financiare, care ne dau o aritmetică optimistă evită să spună cu ce preţ se întîmplă toate acestea. Nu se face inventarul dezavantajelor. Ba sînt nemulţumiri ori eşecuri. În campania electorală cei care au tras semnale de alarmă în acest sens, erau la rîndul lor nişte furători ori mizau cîştiguri electorale. Nişte neserioşi! Domnul fost ministru ne atrage atenţia că am pierdut controlul naţional asupra economiei. Pînă la plecarea românilor din ţară şi sărăcirea României. Ce să mai vorbim despre cedarea de suveranitate? Apoi ne cuprinde neliniştea că nu sîntem înconjuraţi de binevoitori. Ameninţările ne fac să trecem peste dezavantaje şi să spunem: Doamne fereşte de mai rău! Este un dicton păcătos! După zece ani de la aderare cred că amîndouă părerile au dreptatea lor. După cum este lumea astăzi, România nu are opţiuni mai bune decît calea europeană. Ne-am deschis spre lume, accesăm niscaiva fonduri europene (ungurii, cehii, polonezii sînt mai inspiraţi) dar cu ce preţ? Cu subţierea identităţii, cu povara unei modeste voci în Europa, cu fuga reală de interesul naţional, cu o clasă politică confuză şi o corupţie endemică. În 2017 doresc un plus de bine. Dacă se poate.
