S-a scris mult despre protestele din Piaţa Victoriei şi mai puţin despre cele de la Cotroceni. Mult entuziasm în jurul lor, România este privită cu simpatie de unii europeni, vorbind despre o „cultură românească a protestului”. Pe plan intern, unui partid care a câştigat alegerile, i-a fost stopată energia de a se desfăşura pe măsura rezultatelor cu sprijinul direct al liderului Dragnea. Pentru a înţelege mai clar lumea în care trăiesc nu uit şi mai deschid cărţi de referinţă cum ar fi: „Revolta maselor” de Jose Ortega y Gasset ori „Psihologia maselor” de Gustave le Bon. Nu este lipsit de importanţă să menţionez că unul dintre preşedinţii Statelor Unite, Theodor Roosevelt, a ţinut să păstreze la Casa Albă alături de Biblie „Psychologie des foules” de Gustave le Bon. Nici în aceste studii nu am întâlnit corespondente cu evenimentele actuale din România. Dan Dungaciu ne ajută să ne plasăm pe o cale mai credibilă citându-l pe scriitorul francez Koenig: „revoltele din Bucureşti sunt spontane şi articulate în jurul unor cauze unice. Este imposibil de identificat un lider în masa de indignaţi români”. Văd scris că partenerii occidentali şi euroatlantici au salutat protestele din România, în timp ce partidul care a câştigat alegerile bate în retragere. Se vede legitimată mulţimea. Şi atunci cum rămâne cu votul pentru care am mers la urne şi care am învăţat că legitimează puterea. Dacă nu este aşa, nu ne mai chemaţi la vot! Aud tot mai des că România este dezbinată. Ni se livrează multă lehamite de unii, fără a oferi căi de izbăvire. Lupta pentru putere este oarbă, crudă, fără niciun interes naţional. Batjocura pe faţă a unor politicieni, jurnalişti dar şi a unor tineri istorici ai Centenarului Marii Uniri mi se pare ruşinoasă, dacă nu periculoasă. Orice demers naţional este rapid sancţionat. Cum au fost arătaţi cu degetul academicienii care s-au adresat poporului român, făcând un inventar succint de mari probleme ale României şi s-au încumetat să atragă atenţia asupra lor. Domnul Dungaciu scria despre un tânăr ministru liberal de la Chişinău, care urmărind evoluţiile protestelor de la Bucureşti şi din ţară, ne sugerează o porţie neaşteptată de optimism. Ascultaţi ce spune ministrul de peste Prut: „Unitatea naţiunii române învinge. Cu siguranţă la 1 decembrie 2018, la aniversarea unui centenar de la Marea Unire la Bucureşti, în Piaţa Victoriei se vor strânge cel puţin 300 de mii de oameni să ceară unirea Republicii Moldova cu România. Oare câţi vom fi noi, în acelaşi timp, în Piaţa Marii Adunări Naţionale de la Chişinău?”, se întreabă tânărul ministru basarabean. Provocarea este de luat aminte. În aceste condiţii, dacă s-ar împlini prorocirea atunci francezul ar avea dreptate: „revoltele din România sunt spontane şi articulate în jurul unor cauze unice”. Nu uit a vă spune că ştiu că astăzi lucrurile sunt vremelnic într-o altă logică la Chişinău. Cum mulţimile cer dreptul la cuvânt, s-ar putea să avem surprize în istoria imediată. După aproape două săptămâni de proteste împotriva Guvernului am auzit numeroase variante despre ce înseamnă spontan şi dirijat într-un protest. Aşa că nu am cum avea o părere convingătoare. Deoarece ce ştiam eu (noi) despre democraţie acum arată ca o mănuşă întoarsă pe dos. Mi s-a povestit o întâmplare din Piaţa Victoriei. Un cetăţean revoltat a ajuns în faţa Guvernului cu mai multe întrebări. Măi, fraţilor, de ce nu veniţi cu mesaje de interes naţional?, zice omul. Cu mesaje de felul: „Stopaţi vânzarea teritoriului naţional!”, „Stopaţi tăierile ilegale de păduri!”, „Stopaţi exportul de lemn brut!”, „Stopaţi vânzarea obiectivelor strategice din energie!”. Pe un banner era scrisă solicitarea ANAF de a trata firmele străine precum cele româneşti. Omul a fost alungat din piaţă cu strigătele lui cu tot. Cineva, spontan, ţine controlul asupra mesajelor. Mai nou, spun cei pricepuţi, că la Guvern s-a simţit prezenţa multinaţionalelor. Posibil, deoarece marile corporaţii vor fi întotdeauna împotriva creşterii salariului minim pe economie în ţările în care fac afaceri. Vişegrad Post titrează: „România: revoltă, desigur, dar a cui revoltă împotriva cui?” Cam asta este întrebarea. Dacă la începutul protestelor nu era greu să dibuim sensul lor, acum, zău, că îmi este mai greu să le pricep. Mare parte din presa străină ne vede ca o ţară trezită din somn. Dacă unii admiră exerciţiul democratic al maselor, alţii ne văd sub spectrul deznădejdii. Se întreabă: de ce se detestă românii atât de tare pe sine, şi unii pe ceilalţi? Cumplită întrebare! Oare ne recunoaştem în ea ? Să nu uităm că în aceste zile se dă un nou ton Uniunii Europene. Noi unde suntem?
