Icoane din altar

Mi-au căzut ochii zilele trecute peste o informaţie privindu-l pe regretatul Întâistătător al Bisericii Ortodoxe Române bine apreciat şi iubit de toată creştinătatea românească din ţară şi de dincolo de graniţă: Preafericitul Teoctist. Textul respectiv alătură diferitele misiuni ce i s-au încredinţat în cultivarea relaţiilor de mai bună cunoaştere între Patriarhia de la Bucureşti şi alte biserici de pe glob. Mai întâi, prin anii ’50, ca vicar patriarhal – se numea P.S. Teoctist Botoşăneanu -, apoi ca episcop al Aradului. Misiunile s-au desfăşurat ulterior în calitate de Mitropolit al Olteniei, respectiv Mitropolit al Moldovei şi Sucevei. Devenit Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Prea Fericitul Teoctist a continuat să exercite în continuare o laborioasă activitate de promovare a apropierii între altarele ortodoxe ale lumii şi nu doar atât.
Ştirea care mi-a reţinut atenţia se referă la un drum care îşi avea drept punct de destinaţie India. Se întâmpla în ianuarie 1989. Dar nu atât călătoria în sine m-a provocat, ci un segment de tranzit extrem de semnificativ: escala de la Roma. Vreme de câteva zile, Prea Fericitul Teoctist a beneficiat de un program organizat de Vatican, evenimentul central fiind întâlnirea şi convorbirile cu Suveranul Pontif – Papa Paul Ioan al II-lea. Evenimentul merită reţinut. Până la sosirea în România a Sanctităţii Sale vom mai avea de aşteptat ceva timp.
Venea dintr-o casă de ţărani de Botoşani în care vor creşte zece copii. Avea să devină cel de-al cincilea Patriarh al României. Păstrez în însemnările mele vorbe prin care cei ce i-au fost ca şi mine în preajmă au simţit nevoia să-l caracterizeze. Nu rezist să nu reproduc asemenea antologice referinţe: cuvântul – smerit şi cuvios; vocea-blândă şi molcomă; făptura plină de înaltă demnitate; mers apostolic printre ortodocşi; ţinută arhierească şi de jertfelnicie monahală. Admirabilă cascadă de cuvinte alese care ne îndeamnă să revenim de câte ori avem prilejul la fila de calendar unde numele său stă scris cu litere din metal preţios. Pentru a-i evoca anii plini de merite în care a slujit Biserica, acoperindu-se de vie recunoştinţă.
Am tresărit cu bucurie când am descoperit alături de Preafericitul Teoctist în delegaţia primită la Vatican un alt nume drag nouă: Preasfinţitul Părinte Justinian, episcop al Maramureşului şi Sătmarului. Ne-a fost aproape şi m-am considerat aproape. A fost ca un Înger Păzitor al paşilor noştri prin viaţă. Ne-a supravegheat cu sfială şi deplină înţelegere rostuirea existenţei, contribuind cu blândeţe la limpezirea gândurilor şi a intenţiilor. N-am să uit acel moment plin de strălucire când a fost înscăunat ca Arhiepiscop onorific. Doamne, câtă lume de pe întreg cuprinsul ţării a ţinut să fie de faţă la acel moment electrizant! Mi s-au fixat în inimă colierele de cuvinte cu care Preafericitul Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, şi-a subliniat prezenţa. Venise să pună în practică o Hotărâre a Sfântului Sinod. I-a oferit în văzul tuturor însemnele sfinte: Mantia de arhipăstor al Episcopiei Maramureşului şi Sătmarului, Crucea de arhipăstor, Crucea de binecuvântare ca arhipăstor. Dar le-a subliniat cu expresii memorabile. L-a numit pe sărbătorit Voievod al Maramureşului. L-a numit model de jertfelnicie. L-a numit model de păstor, iubitor de Hristos, de Biserică şi de Patrie. Nimic mai adevărat! Acel Sfânt printre credincioşi a semănat în nordul românesc 80 de biserici, 75 de case parohiale, 24 de mânăstiri şi schituri.
Stau alături în inima mea: Preafericitul Teoctist şi Înalt Preasfinţitul părinte Justinian. Două icoane prezente în Altarul Ortodoxiei Româneşti în faţa cărora mă aplec cu evlavie.
Nicolae BUD