A trecut aproape un an de cînd citesc creaţia Ilenei Pop-Nemeş, timp în care am reuşit să-i observ preocupările în diversificarea expresiei. Ba şi-a conturat un discurs liric, bine strunit de la poem la poem. De la descoperirea peisajului interior la reveriile naturii sînt notaţii care îşi sporesc eficienţa confesivă tocmai prin unduirea unei sensibilităţi care te apropie de mirajul cuvîntului. A reuşit să spargă crusta unei realităţi moderatoare şi să treacă în ţinutul larg unde graţia stă alături de neguri iar splendoarea iubirii îşi caută ceremonia. Ceea ce ne apropie de registrul lirismului feminin.
(Gheorghe Pârja)
Din Maramureş până-n Bucovina
Am citit cândva
că florile de colţ
plâng rar sau niciodată
ca-ntr-o fereastră de sub munte,
ascunsă şi uitată…
Şi în biserica interioară
prin Constelaţia luminii,
cântă poem fără hotare
de ieri, de astăzi şi de mâine…
Iar la întoarcerea spre casă
în locu-n care ne vorbeşte Dumnezeu,
sub cerul meu din cerul tău,
se-aude o vioară
cum pipăie şi ţine
o moarte ascunsă
în struna cea de mâine…
Şi-ngenuncheaţi de-un Maramureş
doar al lumii,
sub Clopotele Învierii,
ne strigă gol pământul,
pe marginea răbdării…
Îmbrăţişaţi fără de trup
lângă un cimitir la Cernăuţi,
plângem de teama lunii mai
şi a iubirii ce-a adus Cuvântul…
Altă viaţă
În dragostea ce-o respirăm
există o rană milenară,
nu-i un copac de frunze scuturat
nici băutură din cireşe amare…
Şi-n liniştea patriarhală
m-apucă nostalgia altei vieţi
cu zbor de fluturi şi zambile,
şi noi într-un tablou pe veci…
Dor de albastru
Am să te numesc Stejar Albastru,
până mai ieri pierdut de sihastru,
ţi-ai făcut mâinile crengi
şi frunzele-ţi cad
gânduri peste mine,
doar rădăcina în inima mea,
întreagă-ţi rămâne.
Am vrut să-ţi fur irisul
şi să mă-ncing cu el la brâu,
şi-aşa dezbrăcat de taine
şi-nstrăinat de amintiri duioase
să rămâi pustiu
de gândurile toate…
Atât de drag…
Ca muzica îmi eşti…
Şi mai presus de tot ce-i pământesc…
