34.858 de fermieri din judeţul Maramureş au solicitat subvenţie agricolă de la stat pentru suprafaţa de 150.070 ha, cam la fel ca în anii trecuţi. Dar suprafaţa agricolă totală este de 300.000 ha, ceea ce înseamnă că doar jumătate dintre gospodari fac cerere pentru a primi acele plăţi europene, dovadă că suferinţa în agricultura judeţului e mare, mult pămînt fiind abandonat de proprietari!
Oare de ce nu mai avem respect faţă de terenul agricol? Pentru că statul nu mai pune preţ pe agricultura ţărănească, tradiţională. Politica Agricolă Comună prevede că primesc subvenţii doar agricultorii care deţin şi lucrează cel puţin un hectar de teren, în parcele mai mari de 30 ari. Iată cum agricultura din satele de munte se descalifică din start de la subvenţii, deoarece pe dealuri şi munţi mărimea medie a parcelei se află sub un sfert de iugăr, adică 14 ari. Semnalul dat de stat către ţărani este să comaseze micile parcele, pentru a atinge suprafaţa eligibilă de 30 ari. Primăriile din zona mioritică ar trebui să încurajeze pe toate căile posibile comasarea parcelelor, pentru ca ţăranii, gospodarii, micii fermieri să beneficieze de subvenţii. Însă autorităţile locale nu au nici un interes în acest sens, ele se mulţumesc să impună terenul, fie şi de un ar, cu … impozit.
Codul fiscal are o prevedere extrem de ciudată pentru terenurile agricole din intravilan, proprietarul este obligat să plătească impozit pe 400 mp din fiecare parcelă agricolă intravilană ca teren de construcţii, chiar dacă acolo nu există nici un fel de clădire. Pasămite, statul nu mai încurajează agricultura în intravilan.
Nu are nimeni de comentat cînd e vorba să fim corecţi, aşa că viitorul Cod fiscal ar trebui să elimine prevederea abuzivă, care nu ţine cont întocmai de categoria de folosinţă a terenului. Ar trebui să-i premiem pe cei care păstrează oaze de verdeaţă în intravilan! Aşa zisele grădini sînt extrem de valoroase în localităţi, căci măresc suprafaţa verde. Avem azi sate şi comune care nu îndeplinesc condiţia minimă de spaţiu verde de 25 de metri pătraţi pe fiecare locuitor. Pămîntul ne rabdă chiar şi atunci cînd ridicăm blocuri cu zece sau chiar o sută de etaje de-ar fi, însă omul ce locuieşte în turnuri se va înstrăina de natură, în loc de grădina raiului plină de pomi ai vieţii, iarbă veşnic verde şi fîntîni din care curge apă vie, lapte, miere şi vin, cum visau strămoşii noştri că va fi în Rai, iată că avem raiul urban cu meri pădureţi ornamentali pe bulevard, apă clorinată la robinet şi alimente sterile (moarte) în supermarket. Omul s-a îndepărtat prea mult de pămînt, pînă acolo încît natura îi devine străină şi consideră că lucrarea pămîntului îl înjoseşte.
Solul fertil este viu, ţăranul trăieşte cu picioarele pe un organism viu, copilul nou-născut era pus mai întîi pe pămîntul viu. Revenirea la vatra rurală nu mai este posibilă, însă o altă politică agricolă în viitor va respecta solul şi va interzice poluarea chimică a mediului. Ca societate, avem obligaţia să-i încurajăm pe cei care lucrează terenul agricol şi să-i condamnăm pe cei care îl lasă în baltă. A ara înseamnă a struni forţele haosului, a civiliza natura. Pe balconul din apartament, orăşenii au ghivece cu pămînt în care seamănă grîu sau pătrunjel verde, semn că omul oriunde se află păstrează în suflet culoarea grădinii paradisiace. Trăim în aceste vremuri la o piatră de hotar, între alb şi negru, în căutarea cumpenei echilibrate, a logosului şi a divinului.
Nu ne dorim ca pămîntul părăsit să ne blesteme, să ne transmită putreziciunea sa, bacteriile sale miasmatice, cărora moşii le spuneau zmei, balauri sau strigoi. Mulţi trăim în oraşul îngrădit şi locul ideal ni se pare parcul bătrîn, acolo visăm la grădina în care vom trăi alături de sfinţi, înfrăţiţi cu oamenii şi animalele, fără conflicte şi boli. Dar plimbarea prin parc se sfîrşeşte şi revenim la timpul tragic şi la existenţa dramatică, ne vindecăm de inocenţa din parc. Pămîntul moare sub asfalt, iar noi avem nevoie de glia vie de la ţară ce ne hrăneşte precum mama pruncul la sîn. Cine are pămînt nelucrat să-l cultive şi cultivat va fi!
