În anul 2011, o organizaţie de consumatori din Slovacia a observat că alimente similare, ca produs propriu-zis şi etichetă, fabricate de aceeaşi firmă, dar cumpărate din ţări diferite, au alt gust şi altă valoare nutritivă. Normal ar fi să aibă acelaşi conţinut şi aceeaşi calitate, indiferent în ce stat sînt produse şi în ce loc din UE sînt comercializate. Problema a luat amploare în ultima vreme şi a căpătat scop politic (opunînd statele estice celor vestice). Pentru a ne mulţumi, Comisia Europeană trebuie să stopeze dublul standard!
Consumatorii români ar fi favorizaţi de două ori, ar beneficia de hrană exact ca în Occident, iar pe piaţa internă producătorii ar fi obligaţi să vîndă alimente de aceeaşi calitate ca cele trimise pe piaţa comunitară. Industria alimentară, cel mai mare contribuabil la bugetul european, nu ar fi prea afectată – căci nu este greu să dea o altă denumire produsului şi să-i pună o altă etichetă. Privind situaţia în acest fel, dublul standard este o ţintă falsă şi nu are rost să-l mai discutăm!
Altceva ar trebui să ne supere cu adevărat, că alimentele din producţia de masă sînt periculoase, ceea ce politicienii nu reclamă, ba chiar ţin să declare că toate sînt sigure din punct de vedere alimentar – ceea ce-i discutabil. Alertele apărute arată că pericolul vine de unde nu te aştepţi. Peştele capturat din mare poate conţine mercur. În carne, reziduuri de hormoni şi medicamente. Aflatoxine în nuci şi seminţe. Salmonella şi E. Coli produc boli mortale. Uniunea Europeană are un sistem de control, dar cu obiective prea limitate. Practic, lasă verificarea calităţii în seama producătorilor. Însă realitatea este mai complexă decît credem: sub presiunea economiei de piaţă, calitatea alimentelor scade şi preţul creşte.
Consumatorii nu sînt informaţi de unde provine materia primă şi nu cunosc traseul alimentului. Conţinutul acestuia este scris pe etichetă ca o înşiruire de ingrediente, dar fără a specifica raportul procentual. Dacă îţi convine, vei mai cumpăra – aceasta este logica în domeniul alimentar, bazată pe satisfacţia celui care consumă. În practică, dacă se întîmplă o contaminare sau o defecţiune de fabricaţie, vor fi puşi în pericol mai întîi consumatorii, înainte ca instituţiile de stat privind siguranţa alimentelor să scoată lotul incriminat din comerţ. Deci consumatorii sînt cei sacrificaţi!
În ţară, ne confruntăm în primul rînd cu problemele din industria alimentară internă. Nu trebuie să căutăm dovezi că n-au calitate nutritivă, fiecare consumator simte pe … stomacul propriu că pîinea e ameliorată, chiar şi cea pe care scrie „produs tradiţional”. Brînzeturile sînt sărate peste limita admisă. Benzoatul de sodiu (responsabilul de urticarie) maschează gustul fad al produselor de carmangerie, brutărie, cofetărie. Conservanţii şi celelalte E-uri transformă alimentul destinat consumului uman într-o mîncare pe care microorganismele o resping clar. Şi totuşi, oamenii cheltuie bani şi consumă ceea ce pînă şi microorganismele refuză… Efectul asupra sănătăţii noastre nu poate fi bun. (Laptele UHT primit de elevi este lăsat neatins de pisica din curte – preferă să aştepte mulgerea vacii!)
Statul şi UE nu-şi îndeplinesc datoria să protejeze sănătatea publică, aceasta este impresia noastră, că alimentele din producţia de masă ne fac mult rău, cu scuza că omenirea e prea multă! Ne aşteptăm de la politicieni să depăşească faza în care lobby-ul producătorului bate interesul consumatorului. Indirect, specialiştii independenţi ne sugerează să nu mai cumpărăm hrană ameliorată cu antioxidanţi, conservanţi, emulgatori, agenţi de îngroşare, stabilizatori, aromatizanţi, coloranţi artificiali, deoarece organismul uman nu recunoaşte aceste substanţe de sinteză, nu are nevoie de ele şi se îmbolnăveşte. Hrana chimizată atentează la sănătatea lumii, majoritatea bolilor moderne avîndu-şi originea în alimentaţia greşită. Statele membre UE îi protejează, cel puţin deocamdată, mai mult pe producători, ceea ce nu poate să ne mulţumească!
