Vara este vremea oilor la munte. Parcă suntem mai aproape de cosmosul rânduielilor de-o vreme cu Soarele şi Luna. De acolo a sublimat Lucian Blaga sintagma spaţiul mioritic, în ultima vreme luată în zeflemea, mai rău ca Mihai Beniuc, coborând-o din înălţimea gândirii. Cum este plaiul, adică acel plan înalt „deschis pe coama verde de munte, scurs mulcom la vale”.
Cred şi eu, ca mulţi înaintaşi, că numai acolo s-a putut plămădi, prin veacuri, Mioriţa, care nici ea, balada, nu este ocolită de ironii. Încerc să-mi aduc bine aminte cum am trăit fiorul versurilor pe când eu însumi îmi duceam adolescenţa pe un picior de plai. Am aflat mult mai târziu că balada este considerată de G. Călinescu unul dintre cele patru mituri fundamentale ale literaturii noastre populare.
Dar şi despre mituri s-au iscat multe discuţii. Niciodată nu am trăit, câtă vreme am fost pe plaiuri, ca un posibil actor din baladă. Ci ca o dulce mângâiere că şi nouă, celor sortiţi să vieţuim sub vânturi şi ploi, cineva, cine ştie când, a avut gândul luminat să spună povestea în versuri. Mie îmi place cu câtă graţie se leagănă ritmul, ocrotind adierea sufletului în versuri relativ scurte. Apoi, am citit că s-au pus multe întrebări de felul: ce rost au avut peisajul şi natura asupra omului?
Blaga susţine că peisajul, în înţelesul ceremoniei, este al doilea obraz al omului. După atâta vreme, mi-au trecut pe sub ochi zeci de studii, care se referă la celebra baladă. Nu este aici locul să le etalez. Dar nu voi putea ocoli câteva interpretări ale Mioriţei. Prima încercare hermeneutică a baladei o face chiar Vasile Alecsandri: „Moartea este o mândră crăiasă, care domneşte peste omenirea întreagă şi totodată este mireasa lumii”. Mioriţa, cu cele peste 1500 de variante, cred că este prima operă deschisă care s-a pretat la multe interpretări.
Mai nou, aud tot mai des reproşuri că nu ne-ar onora, pe noi ca popor, mesajul din conţinutul baladei. Exegeţii au definit-o ca fiind: un bocet, epopee pastorală, cântec de jale, legendă, doină, cântec de nuntă, incantaţie rituală, cântec religios, mit, cântec din bătrâni. Cred că este câte ceva din fiecare. Ceea ce o înscrie în şirul marilor teme universale. În devenirea poporului nostru s-a conturat această întâmplare metafizică: oaia năzdrăvană denunţă unui cioban complotul urzit împotriva lui de alţi doi fârtaţi. Se spune că acest animal oracular e semnalat numai în mitologia românească. Ceea ce nu e puţin. Mircea Eliade crede că „este o baladă cu origini ritual-funerare. Nemurirea getică devine nemurire creştină”. Istoricul francez Jules Michelet, traducătorul baladei în limba franceză, apreciază că este „o operă de valoare inegalabilă”.
Zadarnic încearcă unii să se răfuiască cu această genială creaţie populară. Adrian Fochi ne apropie de o altă dimensiune: „Tot ce putem spune, cu şansa de a nu greşi prea mult, este faptul că textul oglindeşte o concepţie foarte veche, precreştină, că ar putea avea rădăcini foarte adânci, până departe, în străfundurile neguroase ale istoriei noastre”.
Cât am vieţuit pe un picior de plai am avut prilejul să aud nenumărate poveşti despre baladă. În colibă, lângă foc, seara, păcurarii îşi deschideau sufletul. Repetată era întâmplarea cu fata căreia i s-au furat oile. Spusă de Petrea lui Costan, din Deseşti. („Ină, tată Ină/ Oile furatu/ în ţară mânatu”). Din arsenalul obiectelor păcurarului era evocată trâmbita. Am găsit povestea şi în Tache Papahagi. Odată cu răsăritul stelelor, dacă oile aud zicându-se în trâmbită, se aşază jos, îşi pun cruciş cele două picioare de dinainte şi capul peste ele şi ascultă ariile nopţii. Iar câinii urlă chiar la stele. Acolo, sus la verdele de munte, am auzit de la cei bătrâni ai stânilor fragmente din baladă, varianta maramureşeană. Dar noi o ştim şi sub formă de colindă. Ceea ce-i asigură vechimea: „Pă cel vârvuţ de muncei/ Mărgu-şi trei păcurărei/ Cu oile după ei…”; ori „Cucule cu pene mari/ Mândru cânţi la păcurari” şi încă multe altele.
Aveam sentimentul că în timpul vieţii mele s-a mai lustruit celebra baladă, acolo, sus la verdele de munte. Cred că fiecare om inspirat a pus un strop de suflet pentru viaţa mitului.
