Realitatea tristă a plecării românilor în zările lumii se ascunde în statistici. Se enunţă procentual, eventual o cifră aproximativă. Şi cu asta, golul se face tot mai mare. Ne-am întrebat de ce nu se face un plan naţional de a opri hemoragia cetăţenilor români (400 pe zi) spre alte orizonturi? Cei care ar putea face un asemenea demers istoric nu au aflat până acum soluţii convingătoare. Se dau pe seama mersului lumii. Golul de oameni se observă cel mai bine la sat. Satul românesc este lovit din nou. După ce un regim comandat le-a luat pământul, i-a înstrăinat de propriul avut, o altă realitate politică îi alungă din ţară. Ba, pe alocuri le ia şi şcoala. Satul maramureşean, pe care-l cunosc mai bine, constat că mai conţine elemente din caracterul său străvechi şi autonom. Condiţia este să avem răbdarea şi priceperea să-i desluşim înţelesurile. Vorbim adesea despre dispariţia unor obiceiuri care au dat semnul unei civilizaţii armonioase. Recunosc că nu de puţine ori preferăm o imagine idilică a satului. Fiecare generaţie cu nostalgia ei. Crede, pe bună dreptate, că a pierdut ceea ce i-a înfrumuseţat fiinţa. Satul, izvor de înţelepciune, de artă, de energie. Ce a mai rămas din aceste valori care ne-au marcat o parte a vieţii? Noi, cei polenizaţi cu viaţa satului, avem o percepţie specială pentru ceea ce se întâmplă acum cu satul. Întorcându-mă în vremea când a început cercetarea satului românesc, pe la începutul veacului trecut, am observat că etnografii şi sociologii au atras atenţia că „satul românesc astăzi (1936), în majoritatea cazurilor, nu mai este o realitate organică echilibrată, ci o realitate intrată într-un puternic proces de destrămare”. Pe noi, cei care am intrat în alertă, cercetările de teren şi preţioasele studii de sinteză ne pot ajuta să avem o privire lucidă, mai detaşată de fenomenele care au loc sub ochii noştri în satul maramureşean. Ne dumirim că satul nu e o simplă aşezare, este nucleul acestei ţări. Miezul acestui neam a fost greu încercat. Ideologiile care au dominat ţara i-au grăbit risipirea. Nu întotdeauna destrămarea unei entităţi arhaice a fost de rău augur. În locul unei uliţi cu bolovani, fără lumină noaptea, toţi preferăm asfaltul şi stâlpii cu becuri. Civilizaţia necesară a alungat din viaţa satului datini şi obiceiuri. Îmi sună şi acum în suflet o afirmaţie puţin umilitoare: s-a născut într-un sat! De parcă această fericită întâmplare ar fi un semn al rămânerii de căruţa istoriei. Un academician, într-o împrejurare, asistând la o asemenea constatare, a răspuns: unul s-a născut într-o iesle şi duce mare parte a omenirii pe numele lui de aproape două milenii. Dar la noi am uitat unde s-a născut Brâncuşi? Aţi auzit de Leon Dănăilă? S-a născut într-un sat de lângă Botoşani, a plecat de la coarnele plugului şi a ajuns cel mai mare neurolog din această parte de lume. Exemplele sunt cu nemiluita. Toţi evocă figura dascălului care le-a luminat mintea. Era să-l uit pe Domnul Eminescu. Se vede că afirmaţiile acestea de conjunctură nu stau în picioare. Cei doi piloni esenţiali ai culturii satelor – învăţătorul şi preotul – au rămas catalizatori până în ziua de astăzi. Acolo unde îşi fac datoria se vede. Da, şcoala şi biserica nu şi-au pierdut din rosturile lor esenţiale. Acolo unde sunt viguroase, viaţa omului are viitor. Da, trăim o perioadă, cum spuneam, în care tentaţia risipirii este mare. Este vorba de risipirea oamenilor satului prin lume. În aceste condiţii, pentru cei rămaşi acasă, misiunea culturii este enormă. Golul celor plecaţi trebuie urgent umplut. Altfel se înşurubează pe termen lung sau definitiv distrugerea a ceea ce a mai rămas din coroana satului. Da, distrugerea mă îngrijorează. Mă încumet să afirm că nu este totul pierdut. Rămân la părerea că biserica a rămas centrul vieţii satului maramureşean. Deşi în jur se petrec schimbări care ne cer eforturi de adaptare, activitatea religioasă este, încă, în centrul vieţii satului. Dar este nevoie ca diriguitorii treburilor obşteşti să-şi adauge priceperea pentru a stăvili risipirea. A sprijini întâmplări care pot reconstitui şi întrupa energiile care mocnesc în sat. Adunarea acasă a celor plecaţi prin lumile apropiate sau mai depărtate, să se antreneze din nou în lumea lor natală de o străveche origine. Să se întoarcă spre locul acesta cosmic, „cu ochii plini de obârşii”. Asta se vrea şi întâlnirea cu fiii satului Deseşti, la acest sfârşit de săptămână. Când hramul bisericii devine o chemare acasă. La calm şi la meditaţie. La vorba care nu se depărtează de turla bisericii, dar nici de trunchiul încă sănătos al satului. Să ne privim cu încredere, cu ochii plini de obârşii. Să coborâm din definiţii în miezul ce-a mai rămas din sat.
