Modificarea Codului penal şi a Codului de procedură penală va fi discutată mai întîi de Comisia specială pentru legile justiţiei şi apoi va ajunge în Parlament. Se anunţă o nouă serie de proteste ale parlamentarilor din Opoziţie, ei nu sînt de acord cu proiectul de lege şi cu propunerile de schimbare iniţiate de partidele aflate la guvernare, susţin că prin „îmblînzirea” codurilor va fi afectată lupta justiţiei împotriva corupţiei şi a criminalităţii organizate. Ceea ce pare puţin probabil, avînd în vedere că procesul legislativ din România este supravegheat prin filtre profesionale, de departe şi de aproape, de UE şi SUA, ceea ce ne dă garanţia că noile coduri vor fi similare cu cele europene!
Actualul Cod de procedură penală le permite procurorilor să informeze presa despre cercetările penale aflate în lucru, inclusiv să invite jurnaliştii la arestări, producîndu-se linşarea mediatică a celor arestaţi, de regulă politicieni, înainte de a şti dacă sînt vinovaţi. În caz de achitare, răul făcut prin răspîndirea de acuzaţii nedovedite nu mai poate fi îndreptat. Justiţia are datoria să combată corupţia, însă respectul pentru om ne obligă să fim precauţi.
Sîntem o naţiune tînără, nu ne stăpînim mînia şi furia, discursul politic este dominat de invidie şi frustrare, politicienii fac aranjamente, îi ofensează pe adversari. Se urăsc şi se pîrăsc la DNA, se ameninţă cu puşcăria, au mintea întunecată şi sufletul mînjit. Corupţia apare acolo unde decizia publică nu-i transparentă, unde oamenii n-au dreptul să vorbească. De exemplu, funcţionarii n-au dreptul să se exprime în presă, sînt obligaţi să tacă, relaţia cu mass-media se face strict prin purtătorul de cuvînt. Tăcerea impusă (prin contractul de muncă) este o caracteristică a democraţiilor neconsolidate. De ce ar fi secrete informaţiile legate de banul public?! Pentru a preveni corupţia, cea mai bună cale este transparenţa şi libertatea de exprimare.
Autoritatea judecătorească, atît de discutată în acest an, are dreptul să judece acuzaţiile de corupţie ale persoanelor fizice, dar şi actele emise de instituţii. A exercita puterea înseamnă să-ţi impui voinţa asupra altor persoane, instituţii sau puteri, după voinţa majorităţii, care reglează raporturile de forţă. Există însă un secret pe care încă nu-l vedem, impunerea autorităţii să nu meargă pînă la ură, ideal ar fi să acceptăm constrîngerea prin intermediul legislaţiei ca fiind legitimă.
Conducătorii din stat tind să abuzeze de autoritatea lor legală, deci puterea lor va fi separată, limitată şi controlată de celelalte instituţii de stat, iar în caz de conflict, cum avem noi între justiţie şi legislatori, intervine revizia constituţională a legilor, pentru ca nici o putere să nu-şi poată impune voinţele neconstituţionale. O autoritate judecătorească supremă veghează asupra respectării legilor de către autorităţi şi cetăţeni. Identificarea la timp a erorilor făcute de conducători şi corectarea în mod paşnic reprezintă scopul cetăţenilor votanţi. Însă criticarea Parlamentului şi a Guvernului nu trebuie să devină o obsesie, căci şi constrîngerea excesivă dăunează, la fel ca lipsa de fermitate. Conducătorii trebuie să îşi exercite autoritatea pînă acolo unde apare revolta celor supuşi.
Directiva europeană prevede că persoanele fizice care sînt suspectate sau acuzate de comiterea unei infracţiuni sau a unei presupuse infracţiuni beneficiază de prezumţia de nevinovăţie pînă la dovedirea vinovăţiei conform legii şi pînă cînd hotărîrea prin care se stabileşte că persoana respectivă a comis infracţiunea în cauză rămîne definitivă. Şi statul român trebuie să se asigure că prezumţia de nevinovăţie se aplică, deci Codurile penal şi de procedură penală trebuie modificate în acest sens. Nu ne putem referi la persoane suspectate sau acuzate ca şi cum ar fi fost deja condamnate şi trebuie să evităm să fie acuzate persoane nevinovate.
