Pe drumul spre Cernăuţi unde urma să particip la Sărbătorirea Zilei Naţionale a României mi-am făcut un inventar cu prietenii, scriitorii din Bucovina de Nord pe care i-am cunoscut în anul 1990. Însoţindu-l pe Gheorghe Mihai Bârlea, la evenimentul de anul trecut am avut parte de o emoţie în plus. Cu el am bătut primul drum spre capitala Bucovinei înstrăinate. Aşa că avem prieteni comuni. Printre ei se număra şi prozatorul, ziaristul, istoricul literar, folcloristul, editorul, coordonatorul unor valoroase publicaţii româneşti din Bucovina de Nord Dumitru Covalciuc. În seara zilei de 1 Decembrie, printre cei peste 400 de participanţi, români din Cernăuţi şi împrejurimi, se afla şi prietenul Dumitru. S-a făcut să ne vedem fulger. A fost pentru el ultimul sclipăt de viaţă cu prietenii din Maramureş. S-a stins din lumea asta în ajunul Crăciunului. Acum îmi stau la îndemînă amintirile comune, dar mai ales opera lui. Este vorba despre o personalitate activă a Bucovinei de Nord. A fost absolvent de limbi străine a Universităţii din Cernăuţi. S-a dedicat studierii istoriei Bucovinei şi tezaurului folcloric al ţinutului natal. Cînd am ajuns noi la Cernăuţi, începutul anilor ‘90, începuse mişcarea de renaştere culturală a românilor din Bucovina de Nord. Dumitru Covalciuc era în miezul fenomenului. Ne-a fost ghid în vechiul Cimitir Horecea unde îşi dorm somnul mari bărbaţi ai României. Acolo este şi mormîntul lui Aron Pumnul. A fost alături de cei care au precizat locul unde este îngropată Aglaie, sora cea mică a Poetului. De la Dumitru am aflat despre ultima vizită, în 1885, de Crăciun, a lui Mihai Eminescu cînd Poetul a asistat la reprezentanţele ei teatrale din salonul ei de lîngă Universitate.
Dumitru a luat atitudine faţă de vandalizarea, în 1996, în seara de Crăciun, cînd au fost sparte 526 de morminte şi împrăştiate osemintele românilor înhumaţi aici. Apoi, meritul lui Dumitru Covalciuc este incontestabil la aflarea mormîntului lui Iancu Flondor, preşedintele primului guvern român al Bucovinei, de la Maidanul Storojineţului, sfinţirea primei cruci, monument pe gropile comune de la Fîntîna Albă unde au fost împuşcaţi mii de români (1941) documentarea şi editarea mărturiilor românilor deportaţi în Siberia şi Kazahstan. Ca gazetar a fost legat de ziarul “Zorile Bucovinei” unde a fost încadrat după terminarea facultăţii. Convingerile ferme întru românism i-au adus şi urmări dramatice. Sub pretext că se sustrage de la serviciul militar (1970), a fost dus departe de locurile natale şi închis într-un lagăr de psihiatrie din oraşul Baku. La întoarcerea acasă este acuzat de “naţionalism burghez român”, prigonit de serviciile secrete sovietice. Ajunge salahor la o întreprindere din Cernăuţi. Cazul lui ajunge la Moscova. I se îngăduie revenirea în presă, dar nu i se publică lucrările. Ele se vor bucura de apreciere abia după dezmembrarea URSS. Multe dintre ele se referă la istoria tragică a românilor din nordul ocupat al Bucovinei. De sub pana talentată a lui Dumitru a ieşit şi monografia satului natal, Oprişeni, fiind una dintre marile monografii publicate despre un sat bucovinean. A fost un neobosit cercetător al trecutului românilor din Bucovina înstrăinată, desfăşoară o rodnică activitate literară şi culturală. Confraţii de la “Zorile Bucovinei” cu care şi-a contopit destinul publicistic scriau “a plecat prematur un om cu suflet cît o ţară”. A apărat limba română şi cultura în Ucraina fiind un reper academic. M-am întors în Maramureş cu ultima lui carte despre Unirea Bucovinei cu România în care Dumitru scrie că Bucovina nu se află la sfîrşit, “ci la începutul unei mari renaşteri a neamului, care îşi mai aşteaptă şi vestitorul şi înfăptuitorul”. La dispariţia unui intelectual român din Cernăuţi să-i dăruim versul eminescian “Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină”.
Glorie eterna eroilor neamului!