Două lucruri nu se prea mai practică astăzi. Să comentezi un drum spre America, cu… avionul, ori să trimiţi scrisori caligrafice, cu litere frumos ondulate. Acum, un drum spre America este cât o respiraţie cosmică. Nu ai timp să te risipeşti cu privirea în peisaje memorabile, nici să porţi dialoguri vaste în timpul călătoriei. În aeroporturi, eşti veşnic grăbit. Alergarea de la o poartă la alta, printr-un labirint în care cu greu te adaptezi, îţi năruie orice poftă de meditaţie. Cum ni s-a întâmplat la München.
Nu exclud alte posibilităţi de a ajunge în America, dar constat că ar cam fi una singură: cu vaporul. Cât despre scrierea de mână pe o carte poştală, ilustrată cu Statuia Libertăţii, pare utopică, dar nu imposibilă. Dar şi marile companii aeriene ne oferă întârzieri. Ştiam asta de la Cluj. Aşa, în Aeroportul din München, după ce am aflat când va fi zborul spre New York, ne punem pe aşteptare. Văd pe o masă celebre titluri ale unor ziare nemţeşti. Le răsfoiesc şi le pun la loc. În preajma noastră aud vorbindu-se româneşte. Erau trei tineri, elevi ai Colegiului Naţional „Gheorghe Lazăr” din Sibiu. Se îndreptau spre Pittsburgh, la un concurs de inventică şi robotică. Facem cunoştinţă. Radu Căpriţă, Răzvan Dumitru şi Alin Herţoiu, însoţiţi de profesorul Ioan Stoia. Care ne spune că merg la cea mai mare competiţie internaţională de ştiinţă, dedicată elevilor de liceu, la care participă 75 de ţări. Liceenii români au realizat un robot care copiază anatomia antropodelor şi funcţionează cu un superalgoritm de inteligenţă artificială. SEALFLEARNING ROBOTIC ARTHROPOD le-a garantat celor trei elevi calificarea în faza finală a concursului.
Impedimente: drumul până la marele concurs e costisitor. Ajutor, nici de la minister, nici de la inspectorat, nici de la primărie. Dar s-au găsit oameni cu viziune pentru ca elevii sibieni să-şi prezinte proiectul în faţa unui juriu, internaţional format din ingineri, cercetători, universitari şi să cunoască alţi tineri pasionaţi de ştiinţă. Unii din New Jersey. Se poate trage şi concluzia: o bursă la o universitate americană şi de aici uşor de bănuit ce urmează. Am călătorit cu acelaşi avion. Când ne-am despărţit în aeroportul din New York le-am urat succes. Am avut sentimentul tonic că aşa putem rezista în lumea care vine. În care poţi vorbi şi cu prizele, şi cu telecomenzile…
Eu am rămas cu aceeaşi gândire: bine ar fi ca viitorul lor să se numească România. Cum s-ar zice, în drum spre America m-am ales cu o bucurie.
Ajuns pe pământ american, nu am uitat să port haina lucidităţii. Adică să nu-mi pierd capul în faţa Empire State Building (cea mai înaltă clădire a metropolei), sau a tehnologiei, dar nici să arunc cu jăratic în jur de dragul unui antiamericanism de paradă. Mi-am dat seama că nu poţi pricepe America sub semnul urgenţei. Nu mi-am propus, nici nu am cum, să-l urmez pe Alexis de Tocquewille, ci să observ amănunte din teritoriul în care îmi voi petrece lunile de vară. Îmi voi roti un ochi şi peste Carpaţi, iar celălalt peste Casa Albă.
Reperele noastre: Wilmington, Philadelphia, New York sau Washington şi cine ştie pe unde mă vor mai purta paşii. Şi neapărat am în vedere triunghiul pentru care am venit: Marco, Ioana, Horaţiu. Nu voi uita nici depărtarea de acasă.
De aici, de peste Atlantic, voi căuta să o slujesc cu exerciţiul scrisului. În numele cititorilor Graiului. Voi asculta de sfatul prietenului Gheorghe Mihai Bârlea, desprins din suferinţele tânărului Werther: mulţi văd Roma, dar puţini ştiu să o privească. Va fi o vară de cuvinte, de preţuiri şi prietenii, cu întâmplări mărturisite. Şi mai ales cu înţelesuri. Cum este şi cea din aeroportul german.
