România are un nivel de corupţie ridicat, nota primită este 4,60, faţă de media europeană de 6,50, premianţi fiind Finlanda cu 8,71 şi Olanda cu 8,69. Pentru a ridica nivelul de integritate în instituţiile şi întreprinderile publice, aplicăm Strategia Naţională Anticorupţie, dar progresele sînt insuficiente faţă de suma de 100 de milioane de lei cheltuită anual pentru măsurile specifice!
Apar nu doar incidente de integritate, ci în multe unităţi publice există o cultură a infracţiunii. Justiţia intervine şi dă sancţiuni în cazurile reclamate, dar lupta cu infracţiunile este de uzură. Comportamentul lipsit de integritate subminează instituţiile de stat, le face toxice pentru terţi şi afectează interesul public, precum un virus ce devine epidemie dacă organismul este lipsit de imunitate.
Prin Ministerul Justiţiei, statul alocă fonduri însemnate pentru educaţia etică şi deontologică a salariaţilor de stat, transparentizarea activităţii (pentru a cîştiga încrederea publicului) şi prevenţia internă prin auto-evaluare, dar eficienţa acestora e scăzută. Combaterea corupţiei prin mijloace penale are dezavantajul că reduce dramatic resursele umane şi orice nou dosar este un eşec al auditului intern. Justiţia joacă rolul cel mai important, sentinţele de condamnare sînt vizibile şi efectul este garantat.
Statul a dublat-triplat veniturile bugetarilor, însă corupţia a scăzut cu doar cîteva procente. Dacă mergi la spital (iunie 2018), medicul îţi va lua plicul cu bani tot în 10 din 10 cazuri. Patronul va prefera să dea mită 600 de euro, decît să plătească uriaşa amendă de 120.000 de lei pentru munca la negru a patru lucrători. Responsabilul cu achiziţia publică va accepta o cotă-parte din valoarea artificial mărită. Oare de ce nu le pasă de lege!
Statul român este îndemnat de ONU, Comisia Europeană, Comisia de la Veneţia, GRECO să susţină lupta anticorupţie şi o face, însă justiţia nu-i poate aresta pe toţi, am rămîne fără medici, vameşi, profesori, procurori, judecători, poliţişti, inspectori, funcţionari, politicieni… Măsurile de prevenţie administrativă şi codurile de integritate au limite, corupţii sînt egoişti, vor un singur lucru, să aibă un nivel de trai ridicat. Dumnezeu, Isus, ceilalţi oameni nu contează! Există persoane cu avere mai mare decît veniturile oficiale, dar soluţie legală de confiscare (încă) nu există. Sînt corupţi şi în mediul privat, se ocupă cu evaziunea fiscală, concurenţa neloială, înţelegerile în trust…
Statul n-are capacitatea să ne controleze eficient pe toţi, vor mai trece ani pînă cînd va implementa eficient Strategia Naţională Anticorupţie şi vom primi nota 6,50, căci la 10 n-a ajuns nici o ţară (peste tot apar iubitori de foloase necuvenite). Cel mai puţin corupt stat ar fi cel în care pedeapsa pentru furt ar fi tăierea mîinii drepte, însă statele civilizate preferă să se lupte cu hoţii în alte moduri. Noi, românii, nu reuşim nici cu etica, nici cu legea, de vreme ce preţul mediu per contract de achiziţie publică este mai mare cu 33% faţă de ţările europene!
Statele merg pe soluţiile propuse de „Convenţia ONU împotriva corupţiei”: e-guvernarea, educaţia, prevenţia. Dar cum să ai o bună administraţie de vreme ce parlamentarii dau legi de îmblînzire a legislaţiei?! Tendinţa europeană este de întărire a prevenţiei, de recuperare a prejudiciului, nu de întemniţare îndelungată a coruptului. Politicile „anti-mită” nu sînt eficiente dacă statul nu dă un mesaj clar, cu explicaţia că nici condamnarea nedreaptă nu poate fi acceptată. Reducerea corupţiei cu 50% nu e un scop în sine, ci ar permite progresul ţării!
