Filosoful Cezar Mititelu, aşa cum l-am cunoscut (IV)

0
1145

Cât ne priveşte pe noi, studenţii cu probleme, pe mai multe file din Dosar există rezoluţia care dispune: „Avertizarea în prezenţa factorilor educaţionali”. Era menţionat şi faptul că acţiunea era aprobată de către tov. Gârbea Augustin, prim secretar al Centrului Universitar Bucureşti. „Avertizarea” era o procedură simplă şi ni s-a aplicat, din câte îmi amintesc, de două ori. Eram chemaţi în biroul rectorului. Rectorul (era un matematician important, membru al Acadmiei Române, se numea Dumitru Ciucu) stătea în picioare, iar securistul care răspundea de Universitate, maior Marian Ureche, stătea pe scaunul rectorului, fiind vizibile şi în acest fel raporturile ierarhice reale. Rectorul ne sfătuia cu duhul blândeţii ca să ne băgăm minţile în cap, să ne gândim la viitorul nostru, la o carieră, că altfel el va fi nevoit să ne exmatriculeze etc. Iar securistul ne înjura şi ne ameninţa cu puşcăria. Pe urmă eram lăsaţi în pace aproximativ o jumătate de an, timp în care eram urmăriţi îndeaproape, să se vadă rezultatele „avertizării”.
Lucrurile au luat o întorsătură urâtă pe când eram în anul IV de facultate, adică în toamna anului 1977 şi prima parte a anului 1978. Originea acestor gesturi se afla tot într-o acţiune a lui Paul Goma de prin 1956. Despre ce era vorba?
În toamna anului 1956, a avut loc binecunoscuta mişcare antisovietică şi anticomunistă din Ungaria vecină. La începutul lunii noiembrie 1956, trupele sovietice au invadat Ungaria şi au măcelărit mii de budapestani. În România … nimic! Pe atunci, Paul Goma avea 21 de ani şi era student în anul II la Litere în Bucureşti. A încercat să iniţieze în mediul studenţesc o mişcare de solidaritate cu „revoluţia” din Ungaria şi de condamnare a crimelor sovietice comise în Ungaria. Nu a reuşit însă să adune pe nimeni în jurul lui. Pe filiera UTM (Uniunea Tineretului Muncitor, precursoarea UTC), studenţilor noştri li s-a transmis să stea liniştiţi la locurile lor. Paul Goma era exasperat că nu poate să facă nimic. (Eu cunosc toate aceste detalii din scrisorile pe care Goma le-a trimis unor colegi în care avea încredere, scrisori pe care am reuşit, în parte, să le citesc în original, în manuscris, via Cezărică). Atunci Paul Goma a comis un gest menit să şocheze şi să atragă atenţia asupra a ceea ce se întâmplă: s-a dus la sediul UTM de la Universitate şi şi-a predat carnetul de UTM-ist! Cu alte cuvinte, Paul Goma a anunţat că îşi dă „demisia” din UTM, deoarece UTM-ul român nu a luat atitudine împotriva reprimării sângeroase a tineretului din Ungaria. Numai că … din UTM, la fel ca din UTC şi PCR, nu exista ieşire prin demisie, ci numai prin excludere, urmată de regulă de puşcărie.
La doar câteva zile, Goma a fost „judecat” mai întâi de către Rectoratul Universităţii din Bucureşti, a fost exmatriculat, apoi judecat de către „Justiţia” română. A fost găsit vinovat de „tentativă de organizare a unor manifestaţii ostile” şi a primit ani de puşcărie, urmaţi de „domiciliu obligatoriu” în Bărăgan. Douăzeci de ani mai târziu, în 1977, când a iniţiat Mişcarea pentru respectarea Drepturilor omului în România, Goma a fost din nou arestat şi, după o detenţie la Securitate de câteva luni, a fost expulzat din ţară, fără să mai revină vreodată în România. Însă ideile lui nu au putut fi expulzate odată cu el.
Ideea auto-excluderii din UTC a prins din nou, în anul 1977, după expulzarea lui Goma din ţară, furnizată fiind de către acelaşi Cezărică. În toamna anului 1977 şi primăvara lui 1978, la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti, s-au întâmplat nişte evenimente stranii, desprinse parcă din proza lui Mihail Bulgakov. În primul rând, când am revenit la cursuri după vacanţa de vară, în octombrie 1977, am aflat cu stupoare că Facultatea noastră se desfiinţează. Mai precis, Facultatea de Filosofie (cu secţiile Filosofie, Sociologie, Pedagogie şi Psihologie) se desfiinţa, fără să mai aibă statutul de Facultate de sine stătătoare, şi devenea o Secţie a Facultăţii de Istorie, numită Secţia Filosofie-Istorie, destinată să pregătească exclusiv cadre didactice pentru învăţământul preuniversitar. Toţi studenţii existenţi au fost trecuţi automat la noua Secţie Filosofie-Istorie. Specializările tradiţionale: Sociologie, Psihologie şi Pedagogie dispăreau pur şi simplu. De asemenea, dispăreau şi … foarte multe norme didactice, deci şi cadre didactice. Profesorii noştri erau profund nemulţumiţi, dar totodată şi suficient de laşi ca să nu iniţieze ei înşişi o mişcare de protest. Părea clar că acei profesori care vor îndrăzni să zică ceva oficial vor fi primii care vor fi daţi în „reducere de activitate”. În schimb, ei au simpatizat şi au încurajat discret protestul nostru, al studenţilor, concretizat într-o grevă de vreo două săptămâni, despre care bineînţeles că nu s-a aflat nimic în România. Singura revendicare care a fost soluţionată în favoarea studenţilor, după grevă, a fost aceea ca pe diplomele de licenţă să le fie inscripţionate specializările pe care le-au făcut în anii I-III, deci să nu se scrie că au absolvit Filosofie-Istorie, ci că au absolvit Sociologie, Psihologie etc. Era vorba, în fond, de atestarea specializării pentru viitor. Această inscripţionare s-a respectat, dar numai la promoţia 1978. În schimb, protestele unor studenţi au fost reluate puţin mai târziu, într-o cu totul altă formă. Au urmat, la sugestia lui Cezărică, auto-excluderi din UTC.
Auto-excluderea din UTC a fost iniţial o treabă extrem de simplă. Studenţii din 1977 nu mai aveau aceeaşi problemă ca şi Paul Goma în 1956 şi, bineînţeles, nici riscurile nu păreau la fel. Dar Cezărică a găsit un mod ingenios de a motiva gestul. Studentul în cauză mergea la sediul ASC pe Universitate, care se găsea cu un etaj mai jos de Facultatea de Filosofie. Acolo erau, în afară de asistentul Iorgovan de la Drept, mai mulţi şefi şi persoane în civil, despre care nu ştia nimeni cu ce se ocupă. Studentul-candidat la auto-excludere avea asupra sa două „documente”, carnetul de membru UTC şi Statutul UTC. Dădea politicos bună ziua şi apoi, cu o naivitate bine simulată, spunea că are o nedumerire. Scotea din buzunar Statutul UTC şi citea prima frază. Îmi amintesc perfect, în această frază se spunea că „UTC este o organizaţie revoluţionară de tineret…”, bla, bla, bla. Studentul zicea că el, personal, nu a făcut nimic „revoluţionar” la viaţa lui şi de aceea înţelege să demisioneze din UTC, să nu mai rămână în această organizaţie pe post de impostor. Scotea carnetul de mebru UTC, îl punea binişor pe masă şi, cu puţin noroc, putea să iasă repede pe uşă afară, în scurtul moment de stupoare care urma.
(va urma)
Nicolae IUGA

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.