Acest text a pornit de la jocul foarte serios al unui copil de şapte ani. Marco George m-a uimit cu câtă siguranţă şi precizie ştie locul unde se află statele acestei lumi. Pe un perete din camera lui, are un planiglob (aşa-i spuneam noi hărţii lumii) şi un glob pământesc, pe care călătoreşte cu uşurinţă. Se vede că de la Marco Polo, navigatorul, la Marco al nostru, din Alapocas, distanţele se atrag, iar asemănările le-am făcut eu, cu firească tandreţe. Marco avea o poftă teribilă să se ascundă de cei care intrau în joc, pentru a fi găsit în universul unei camere, care nu avea prea multe cotloane. Ori, poate, era mecanismul nevinovat de a ne atrage în miraculoasa capcană a copilăriei. Oricum ar fi, bucuria descoperirii era fără margini. Jocul se repeta, aproape în fiecare seară, cu sentimentul că se întâmplă pentru prima dată.
Şi jocul cu harta lumii face parte din inocenţa descoperirii. În faţa planiglobului, bunica Vio îl întreba: unde este Franţa? Marco arăta, cu precizie, locul ţării lui Voltaire. Unde este Nigeria? Marco pune mâna unde trebuie pe continentul african. I se pun capcane, cerându-i să afle ţări mici, umbrite pe hartă de conturul ţărilor mari. Navigatorul ajungea exact unde trebuia. Marco a pus degetul arătător şi pe conturul României din Carpaţi, ţara în care s-au născut părinţii lui. Cu claritate, i-a rostit şi capitala. Am intrat şi eu în jocul statelor care compun Federaţia Americană. Din aproape în aproape, am aflat că nu departe de oraşul în care locuiam se află un sat cu numele de Romania. Firesc, am tresărit. I-am răsfoit istoria, care se află în Arhiva românilor americani. Ascuns printre colinele statului american Pennsylvania, în comitatul Meyersdale, se află satul Romania. Pare ciudat să vorbeşti despre un cătun în America cu zgârie-nori. Cei care trăiesc acolo cresc găini, vite, lucrează cu cai. Majoritatea caselor au fost părăsite de cei care nu şi-au mai găsit rostul între acele dealuri. Cei care au mai rămas în satul numit Romania, americani pur-sânge, îşi amintesc că locul era cutreierat de vrăjitorii şi ritualuri ciudate.
A venit vremea să vă spun că mica aşezare nu are nici o legătură cu România din Carpaţi. Aşezarea a fost înfiinţată în anul 1885, în jurul unei exploatări minere, de către un om putred de bogat, pe numele lui Philip Roman. Aici mi-am permis să am un exerciţiu de imaginaţie, care se poate regăsi într-o variantă posibilă. De ce nu am crede că omul a trecut Oceanul cu primele valuri de emigranţi români? Şi, în orgoliul avuţiei, a botezat satul cu numele lui, după bunul obicei al englezilor ori francezilor. Care au botezat marea metropolă, ca un omagiu adus ducelui de York. Când l-au stăpânit olandezii, i-au zis Noul Amsterdam. Iar au venit reprezentanţii coroanei britanice şi numele a rămas New York.
Coloniştii au dus în America nu numai o zestre culturală, ci şi toponime. Să nu uite de unde au plecat. Aşa că primiţi şi din partea mea un rod al imaginaţiei prin comparaţie. Să vină cercetătorii! Poate vor dovedi că Filip Roman, cel cu satul din Pennsylvania, a plecat din zona Lăpuşului, într-o vreme când nu erau jurnale de bord. Jurnaliştii care au trecut prin zonă au constatat că americanii ştiu mai multe despre ţara din Carpaţi decât despre aşezarea care s-a retras în istorie. Satul din estul SUA nu se deosebeşte de un sat de la noi din care au plecat oamenii.
Romania americană este o aşezare prinsă în malaxorul timpului. Cuprinsă de o criză demografică, de case părăsite. Uşile deschise nu sunt un semn al ospitalităţii, ci al pustiei. Prin case se mai pot vedea obiecte încrustate de vreme, ca într-un muzeu viu în care îşi mai duc viaţa vreo 20 de oameni. Sarah, o localnică din satul Romania, îşi aduce aminte de poveştile cu fantome. Într-o fotografie, văd o casă joasă, văruită în alb, pridvor cu stâlpi ca pe la noi, cu ferestrele vopsite în albastru. Un fel de bojdeucă a lui Ion Creangă, puţin mai arătoasă. La intrarea în sat, stă scris: village of Romania.
Acest text l-am scris din jocul serios al unui copil de şapte ani. Marco, cu ţările lumii. Eu, cu un sat american, prins şi el în maşina timpului. Uşor de bănuit că am fost atras de asemănarea dintre numele satului şi ţara în care s-au născut părinţii lui Marco. În America există şi o bună parte din ţara numită România. Încolo eu m-am folosit de întâmplarea descoperirii şi de imaginaţie. Cine ştie ce ne poate oferi ziua de mâine? Până atunci, rămâne jocul de-a v-aţi ascunselea, chiar şi de la 10.000 km, cu tehnologia modernă la îndemână.
