ELITELE UNIRII (4): A biruit dreptatea!

0
70

De aceeaşi dimensiune, redusă, este şi Proclamaţia de Unire, citită de episcopul greco-catolic, Iuliu Hossu (1885-1970), din încredinţarea şi în numele marelui Sfat al Marii Adunări Naţionale a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ungaria.
După formula de adresare, Fraţilor, simplă şi, conform aprecierilor specialiştilor care se ocupă de discursul religios cu un mare grad de apropiere faţă de un auditor numeros şi eterogen, discursul începe direct: „Ceasul împlinirii vremii este acesta, când Dumnezeu Atotputernicul rosteşte, prin poporul său credincios, dreptatea sa, însetată de veacuri. … Astăzi, prin hotărârea noastră se înfăptuieşte România Mare, una şi nedespărţită, rostind fericiţi, toţi românii de pe aceste plaiuri: Ne unim pe veci cu Ţara-Mamă, România!”
În partea a doua a discursului, locutorul caută să readucă în atenţie dreptatea lui Dumnezeu şi dorinţa oamenilor, dorită şi râvnită dintotdeauna: „Vă amintiţi când, prin sutele de spitale (aluzie la faptul că Iuliu Hossu s-a înrolat voluntar ca preot militar în Corpul VII de Armată Timişoara), în zilele de întuneric vă vesteam – va învinge dreptatea! Vă arătam că vine ceasul când toţi factorii nedreptăţii vor plânge lacrimi de sânge, în ziua bucuriei noastre. A biruit dreptatea! Acesta-i ceasul dreptăţii lui Dumnezeu şi al răsplătirii Lui. Acesta-i ceasul bucuriei noastre, bucuria unui neam întreg, pentru suferinţele veacurilor, purtate de un neam cu credinţa în Dumnezeu şi cu nădejdea în dreptatea Lui. Suferinţele veacurilor se îmbracă în lumină cu binecuvântare. Cuvintele Domnului se plinesc şi aici, întru împlinirea dreptăţii dumnezeieşti – mulţi au dorit să vadă ce vedeţi voi şi n-au văzut, şi să audă ce auziţi voi şi n-au auzit. Ochii voştri sunt fericiţi că văd şi urechile voastre fericite că aud. Văd ziua întregirii neamului şi aud bună-vestirea dreptăţii lui Dumnezeu”.
Partea finală a Proclamaţiei se referă la fericirea pe care o aduce acest mare eveniment: „Fericit am vestit hotărârea judecăţii lui Dumnezeu prin reprezentanţii a toată suflarea românească; fericiţi voi care aţi pecetluit pe veci Unirea cu Ţara-Mamă. O viaţă întreagă veţi mărturisi cu mândrie: Şi eu am fost la Alba-Iulia. Voi sunteţi marea armată a sufletelor alese a neamului nostru. De acum, o Românie Mare, întemeiată pe dreptatea lui Dumnezeu şi pe credinţa poporului Său. Cântarea noastră de biruinţă să fie cântarea neamului pe calea lungă şi grea a veacurilor.
Dreptatea Ta, Doamne, e dreptate în veac şi cuvântul Tău, adevărul. Dreptate şi adevăr la temelia României întregite! Mărire întru Cele de Sus Lui Dumnezeu! Pe pământ pace! Ziua Învierii, să ne luminăm popoare! Trăiască România Mare, una şi în veci nedespărţită! Amin”.
Dacă înţelesul şi semnificaţiile acestei Proclamaţii sunt ferme şi clare, câteva referiri la partea lingvistică şi la utilizarea unor figuri de stil merită evidenţiate. În primul rând, insistenţa asupra unor cuvinte. Mă voi referi întâi la termenul abstract dreptate (cu 9 apariţii). Pentru o exactă şi corectă interpretare, autorul îl plasează sub autoritatea intangibilă a divinităţii: „Dumnezeu Atotputernicul rosteşte, prin poporul său credincios, dreptatea sa; Acesta-i ceasul dreptăţii lui Dumnezeu; nădejdea în dreptatea Lui; împlinirea dreptăţii dumnezeieşti; aud bună-vestirea dreptăţii lui Dumnezeu; o Românie Mare întemeiată pe dreptatea lui Dumnezeu”. În felul acesta cuvântul este scos din sfera de percepţie a omului, care poate fi subiectivă sau interpretată ca atare, în raport cu dreptatea Atotputernicului Dumnezeu, care este obiectivă şi în afara judecăţii lumeşti.
Dintr-o altă perspectivă, aş aminti şi utilizarea unor verbe declarative: arăta, mărturisi, rosti, vesti. Cel mai des utilizat este rosti, verb expresiv şi încărcat de semnificaţii. El are la bază substantivul rost „gură” (din lat. rostrum „cioc de raţă”, fig. „gură”), care, în română a avut o dezvoltare semantică cu totul specifică. Pe de o parte avem verbul a rosti şi substantivul rostire, pe de altă parte verbul a rostui şi derivatul rostuire „a aranja, a face ordine”, situaţie care l-a determinat pe stilisticianul G.I. Tohăneanu să afirme că „în tot ce rostim şi în tot ce rostuim este un mândru rost”. Şi Constantin Noica, referindu-se la rostire, spunea că enunţul biblic La început a fost Cuvântul ar putea fi redat mai bine prin La început a fost Rostirea, adică punerea în rost, rostuirea lucrurilor”.
Credem că şi episcopul Iuliu Hossu a intuit aceste accepţiuni, când a formulat ideile în care foloseşte acest verb: „Dumnezeu rosteşte prin poporul său; rostim fericiţi”.
Trebuie amintită şi repetarea substantivului ceas, cu sensul de „timp”, în ideea păstrării în memorie a momentului astral, unic, la care participă mulţimea românilor, „reprezentanţii a toată suflarea românească”, adunaţi la Alba Iulia: „Ceasul împlinirii vremii este acesta; Acesta-i ceasul dreptăţii lui Dumnezeu; ceasul din ziua bucuriei noastre”.
Cât priveşte sacrul, acesta este marcat direct prin divinitate, adică Dumnezeu Atotputernicul, pe credinţa poporului român: „credincios” şi „cu nădejde în Dumnezeu” şi prin aluzii la fapte narate în Scriptură: „Cine are urechi de auzit să audă” (cf. Luca 8, 8).
Modul de alcătuire, formula de adresare şi apelul permanent la sacru confirmă că documentul a fost scris de marele şi cunoscutul prelat ardelean, Iuliu Hossu, al cărui nume astăzi aproape nici nu se rosteşte. Situl de pe care am preluat discursul nu-i menţionează numele, la fel ca unii istorici ori alte personalităţi care atribuie Proclamaţia lui Vasile Goldiş.
Faptele confirmă însă contrariul. Modul de redactare împânzit insistent de cuvinte şi expresii ale sacrului trimit la un prelat. Pe de altă parte, cum am putea crede că o personalitate, cum erau toate din perioada respectivă, ar fi citit un discurs alcătuit de altcineva ? Mai vin în sprijinul ideii poza, printre puţinele realizate de fotograful amator Samoilă Mârza, în care este surprins episcopul citind proclamaţia. Tot Iuliu Hossu „a condus delegaţia care a prezentat regelui Ferdinand I documentul prin care se declara unirea Transilvaniei cu România”. Este menţionată şi îmbrăţişarea cu episcopul ortodox de Caransebeş, Miron Cristea, viitorul şi primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (1925-1939), moment de la care ne-au rămas cuvintele lui Iuliu Hossu, care, cu domiciliu obligatoriu la mănăstirea Căldăruşani, a fost promovat (1969) cardinal in pectore de către papa Paul VI: „Precum ne vedeţi azi îmbrăţişaţi frăţeşte, aşa să rămână îmbrăţişaţi pe veci toţi Fraţii Români”.
Va urma Noi ne încredem în trăinicia noastră.

Prof. univ. dr. Nicolae FELECAN

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.