Între sărbătoarea Nașterii Mântuitorului și a Sfântului Vasile (între Crăciun și Anul Nou) am păstrat convenția nescrisă de a privi partea plină a paharului. Paharul de închinare, dar și potirul de ceremonie. Am mai adăugat o înțelepciune din vorbele mamei, care mă înfășura într-o atmosferă edulcorată, ca o cumpănă între gândul apăsat și respirația lejeră a sărbătorii. Zicea mama: ce a fost am văzut, ce va fi vom vedea! Acum mă opresc la prima parte a spusei, deoarece îmi este mai la îndemână să o comentez. Și poate fi punct de plecare pentru înzestrarea memoriei cu fapte lucitoare pentru călătoria noastră pământeană.
Sfârșitul de an mi-a oferit ocazia directă să alung jelania scufundării noastre într-un neant fabricat de necunoscători. Uneori extrem de insistenți în rostogolirea greșelii. Așa că am pus în mișcare rotițele ordinii interioare pentru a putea desluși realitatea care ne este la îndemână. Am refuzat păcatul dezordinii, care nu-i o noutate, și am privit până la încredere exact partea plină a paharului. Port și acum aproape imaginea copiilor din Budești, care mi-au reamintit de rânduielile pe care le-am numit statornicie. Acolo, am convenit cu mine, să nu definesc mișcarea browniană, care ne înconjoară, cu semnul ruinei, ci cu cel al schimbării.
Îmi sună aproape cuvintele francezului Lavoisier, care a spus, înainte de a fi ghilotinat, că în energie nimic nu se câștigă, nimic nu se pierde, ci totul se transformă. O informație despre câștig, pierdere, succes și eșec și în plan social. Apoi am văzut Maramureșul îmbrăcat în alb, nu numai în puritatea ninsorii, ci și în lumina unei rafinate spiritualități. Nu aceea afișată ostentativ, turistic, ci una venită, din urmă prin vreme, cu împăcare. Ca om al locului mi-a fost hărăzită privirea spre vectorul supraviețuirii cântecului și portului ilustrat de maturii noilor generații. Auzim, pe bună dreptate, că ne paște degradarea și împuținarea poporului nostru. Ceea ce este adevărat.
Care ar fi redutele de apărare? Cred că numai credința și tradiția. Asta mi s-a relevat, mai săptămânile trecute, în satul Mara. Am constatat că avem resurse de regenerare. A doua zi de Crăciun, în biserica din satul meu natal, am avut șansa să mă bucur prin comparație. Copiii, uriașii aceia mici, mi-au dat de înțeles că matca nu a secat. Preotul Ardelean și preoteasa Luminița au adunat și prunci sub turla bisericii. În numele colindului. Trebuie să ai răbdare și pricepere, să vezi ce se întâmplă în jurul tău. Prin ani și ani am văzut cum treceau spre biserică, în zile de sărbătoare, oamenii satului, îmbrăcați în haine albe ca spuma laptelui. Mulți s-au strămutat în pământul veșnic. Dar urmașii, contemporanii mei, nu au uitat cadența veche, devenind astăzi paznici ai ființei satului. Purtând hainele albe cu un orgoliu care-i prinde bine.
Repede m-a dus gândul la croitorii cei iscusiți ai zonei, generație nouă despre care știm mai puține lucruri. Cronica satului Desești reține numele lui Gheorghe Vișovan. Dar ei sunt revigorați în meserie și pe alte sate. Haina albă și călduroasă întregește imaginea identității normale. M-am întrebat, acolo, în biserică și apoi la căminul cultural, la jocul satului, ce-i îndeamnă pe maturii satului, părinții, să-și îmbrace pruncii după rânduiala veche? Cum erau și ei îmbrăcați. Ei nu lucrează în virtutea unor proiecte, ci au izvorul în lada de zestre a memoriei. Dar nu numai la mine în sat fenomenul este exploziv. Ci și în alte așezări ale Maramureșului. Aici, ca argument, mă ajut de televiziuni care s-au străduit să fie ilustrative. De la Borșa, la Moisei, de la Vișeu de Sus, în Libotin, din Rona de Sus, la Călinești s-a lărgit matca unui real autohton. Eu zic că, pe această latură, în Maramureș este prilej de așezare sufletească. După un veac, ne putem regăsi în oglinda vremii. Nu suntem închiși în teritorii determinate. Au venit și Maria din Irlanda, și Nelu din Italia. Fără tresărire, au intrat în rândul oamenilor de lângă care au plecat. Așa, în aceste nobile haine, și colindul l-am perceput mai bine ca expresie a credinței. Îngemănată cu rânduiala veche. Zău, nu-i ascultați pe cei care, în aceste zile sfinte, ne-au pus la insectarul cu apucături primitive.
Între timp, în Maramureș se cinstea Nașterea Mântuitorului și oamenii erau îmbrăcați în minunate haine albe.
