Suntem martori la rescrierea istoriei. Ce am învățat la școală, pentru note, acum nu mai este valabil. Cred că este una dintre dramele revoltătoare ale conștiinței să constați că ai fost intoxicat cu falsuri pe post de adevăr. De aceea, Ediția Ziarele României Mari vine să corecteze, cu argumente credibile, distorsiunile din acele nefericite manuale. Nu iau noile informații cu ochii închiși. Las să funcționeze fireasca dilemă, necesara îndoială. Numărul 16 din Ediție se referă la greva de la Grivița. Varianta actuală mi se pare mult mai aproape de realitatea aceea. Deoarece operează cu termeni exacți.
Începutul anului 1933 nu părea să aducă semne bune pentru guvernarea național-țărănistă. Criza economică își făcea încă simțite efectele, iar în plan politic situația era, de asemenea, încurcată. Guvernele care s-au perindat nu au reușit să scoată țara din criză. Curbele de sacrificiu, prin care s-au redus drastic salariile, au accentuat și mai tare starea de sărăcie a populației. S-au operat serioase concedieri. Greva de la atelierele C.F.R. Grivița a explodat în fața guvernului țărănist care, la fel ca la Lupeni, nu a reușit să gestioneze conflictul. Când se prefigura liniștea, s-au implicat comuniștii, care au amplificat reacția guvernului. S-a mobilizat armata și s-a instaurat starea de asediu. Arestarea unor greviști a închis orice canal de comunicare între muncitori, care au ocupat atelierele, și autorități.
Ediția din 17 februarie 1933 a ziarului Dimineața relatează, de pe prima pagină, că muncitorii au reintrat în grevă și cer eliberarea celor arestați. Arestarea a fost greșeala guvernului, care a făcut exces de zel, consideră ziarul. Se face apel la muncitori să dea dovadă de prudență, deoarece toate clasele sociale trec printr-o situație grea. Greva a adunat peste patru mii de muncitori, care au ocupat curtea atelierelor. Sirenele sună pentru a-i mobiliza pe muncitori. Situația escaladează când, conform versiunii oficiale, rudele celor din curte forțează intrarea în incintă. Apar trupele de jandarmi, infanterie și grăniceri, care îi izolează pe cei din curte de manifestanții din fața atelierelor. Se aruncă cu drugi de fier și pietre, se aud și focuri de revolver.
Apar primele victime. Din acest moment avem versiuni divergente asupra evenimentelor. Guvernul afirmă că muncitorii au ripostat cu focuri de revolver. Cert este că armata trage, cad răniți de ambele părți. Ziarul, pe care-l am sub ochi, publică lista completă cu morții și răniții din partea autorităților. Armata a acționat în forță și a condus la moartea a șapte muncitori. Printre ei se afla și un tânăr ucenic, Vasile Roaită, care va deveni figura emblematică a mitologiei comuniste, construite în jurul grevei de la Grivița. Peste noapte, nefericitul tânăr a devenit erou național. I s-au dedicat cântece și poezii, numele lui a fost dat unor localități și stațiuni. După 1962, Gheorghiu Dej reconsideră importanța fostului coleg de muncă, iar Ceaușescu îl elimină total pe Roaită din imaginarul comunist, ajungându-se până la ideea că acesta a fost un trădător, agent sub acoperire al Siguranței.
Sirena fusese trasă în realitate de Constantin Negrea, muncitor, dar acesta a fost obligat să păstreze tăcerea, deoarece un erou mort valora mai mult decât unul viu. S-a spus că Roaită fusese omorât pentru că a stat la un loc nepotrivit, lângă ușa atelierului. A fost cea mai tânără victimă a represiunii, ceea ce a stat la baza mitului de mai târziu și a făcut din figura lui o prezență nelipsită din cărțile de istorie. În realitate, după noua optică, situația economică a determinat declanșarea grevei și nu agitațiile comuniste.
Am ajuns să o scriu și pe asta. Fostului lider comunist, Dej, îi era negat orice rol deosebit în legendele, la rândul lor șubrezite, care formau universul imaginar al Griviței. Deci, cine a tras sirena? Învățăm din mers cum se rescrie istoria. Asta mă face extrem de prudent.
În numărul de astăzi al Ediției aflăm despre Afacerea Skoda, a cărei victimă colaterală a fost Iuliu Maniu.
