Vizita Papei Francisc în România a reprezentat un eveniment istoric nu doar pentru comunitatea catolică, ci pentru întreaga ţară, apogeul călătoriei sale apostolice fiind beatificarea celor şapte episcopi martiri, ca gest suprem de recunoaştere a sacrificiului făcut de aceştia în numele credinţei. Despre însemnătatea, dar şi despre efectele acestei vizite vorbeşte, într-un interviu în exclusivitate pentru „Graiul Maramureşului”, Preasfinţitul Părinte Vasile Bizău, episcopul greco-catolic de Maramureş, prezent alături de Sanctitatea Sa pe durata călătoriei în ţara noastră.
Beatificarea episcopilor martiri, apogeul aşteptărilor unei generaţii
Reporter: Preasfinţia Voastră, călătoria apostolică a Sfântului Părinte în ţara noastră i-a impresionat pe români, indiferent de confesiune. Cum vi se pare atmosfera printre noi la câteva săptămâni de la acest eveniment?
Preasfinţitul Vasile Bizău: Orice eveniment major îşi are efectele sale benefice şi ele pot, în parte, să fie percepute, ceea ce constatăm şi noi, în parte rămân să fie descoperite sau să-şi producă efectele în timp. Este cert faptul că vizita Sfântului Părinte a produs o emulaţie pozitivă a gândurilor şi simţirilor oamenilor care s-au bucurat de ceea ce au văzut şi auzit şi, în mod deosebit, de rugăciunea înălţată către Dumnezeu. Ştim că rugăciunea îi apropie pe oameni şi, de aceea, am putut vedea mulţimi mari de creştini care, împreună, Îl laudă pe Dumnezeu şi se recunosc între ei a fi fii ai aceluiaşi Părinte. Vizita s-a încheiat, însă, ea rămâne un punct de reper pentru mult timp de acum înainte. Faptul de a fi trăit un moment de har pe durata celor trei zile ale vizitei îi încurajează pe oameni în a avea o atitudine pozitivă şi o stare de aşezare şi primenire sufletească, atât de necesară pentru fiecare om.
R.: În timpul vizitei sale, Papa Francisc i-a beatificat pe cei şapte episcopi greco-catolici. Ce mesaj a transmis astfel Suveranul Pontif?
P.V.B.: Sfânta Liturghie celebrată în duminica din 2 iunie la Blaj a încununat întregul program al vizitei Papei în ţara noastră şi beatificarea episcopilor noştri martiri a fost apogeul aşteptărilor unei generaţii. Tot ceea ce este valoros iese la lumină şi uitarea nu poate să se aştearnă peste conştiinţe doar pentru că timpul le desparte. Generaţia bunicilor noştri a trecut prin cel de-al Doilea Război Mondial şi consecinţele ocupaţiei sovietice a lăsat urme adânci în sufletele lor pentru că s-au văzut orfani de valorile cu care au crescut. Libertatea şi credinţa au fost puternic atacate, iar Biserica Greco-Catolică suprimată. Episcopii martiri sunt stâlpii unui edificiu măreţ, nefăcut de mâna omului, unde Dumnezeu nu a putut să fie biruit. Papa însuşi a pomenit că o asemenea mărturie de credinţă nu poate să fie ignorată şi că ea rămâne un patrimoniu spiritual pentru Biserică şi pentru generaţiile care vor urma. Alegând să fie el cel care îi proclamă în mod solemn fericiţi martiri pe cei care şi-au dat viaţa pentru fidelitatea de credinţă faţă de Hristos şi Biserica Sa, Suveranul Pontif nu doar recunoaşte eroicul exemplu, ci îl apreciază şi îl propune concetăţenilor noştri. La temelia oricărei societăţi care se doreşte a fi dreaptă şi demnă, stă jertfa de sine născută şi hrănită din dragoste. Fericiţii episcopi martiri nu doar au apărat demnitatea umană cu toate valorile ei intrinseci, ci credinţa creştină în forma ei de trăire în comuniunea Bisericii Catolice.
Episcopul Alexandru Rusu, sărbătorit de acum, în fiecare an, pe 2 iunie
R.: Cum aţi trăit personal slujba de beatificare de la Blaj şi, în general, toată vizita Sfântului Părinte în România?
P.V.B.: Îmi aduc aminte de vorbele sfântului Augustin adresate comunităţii sale din nordul Africii: cu voi împreună sunt creştin, pentru voi sunt episcop. Împreună cu toţi credincioşii prezenţi la Blaj am trăit pacea şi bucuria momentului care a încununat o aşteptare mai îndelungată. Pentru ei şi pentru toţi cei care au participat la Sfânta Liturghie prin intermediul mijloacelor media, precum şi pentru cei care nu au putut să participe, m-am rugat cu recunoştinţă pentru harul lui Dumnezeu revărsat asupra noastră. Timpul îşi are şi o altă dimensiune decât cea cronologică şi, în extensia gândului, am văzut cerul surâzând şi mâna nevăzută a Providenţei asupra istoriei ţinând cu grijă sufletele care i s-au dăruit. Gloria cerească luminează orice întuneric şi risipeşte umbra lăsată de faptele oamenilor, odată ce privirea este îndreptată spre ea şi chiar dacă ochiul vede doar forma crucii, convingerea se uneşte cu lumina de dincolo de ea. Speranţa îşi are împlinirea ei.
R.: Printre cei şapte episcopi beatificaţi se află şi Alexandru Rusu, cel dintâi episcop greco-catolic de Maramureş. Oferiţi-ne, pe scurt, câteva repere biografice ale acestuia.
P.V.B.:. Deşi mulţi dintre contemporanii noştri cunosc prea puţin biografia unui om de excepţie, mai degrabă i-aş invita să se apropie cu încredere de cărţile care ar putea să-i ajute în cunoaşterea unui om remarcabil atât din perspectiva parcursului formativ şi a devenirii sale ecleziale, cât şi din surprinderea caracterului şi coerenţei unei vieţi creştine. A murit în închisoarea din Gherla în data de 9 mai 1963 după ce a executat 15 ani de detenţie prin diferite închisori şi domicilii forţate, fiind înmormântat într-un cimitir de la marginea oraşului fără nici un oficiu religios. Mormântul lui nu îl cunoaştem nici astăzi, deşi din mărturii orale s-a crezut până de curând că ar fi fost cel marcat cu o cruce pe care îi scrie numele, amplasată acolo doar după anii 1990. S-a născut într-o familie preoţească în 1884 şi intră în slujba Bisericii odată ce devine preot la vârsta de 26 de ani după studii aprofundate şi chemare confirmată de a-L vesti pe Hristos. Din anul 1930, este ales pentru o slujire mai înaltă în treapta episcopatului odată cu înfiinţarea Episcopiei Maramureşului căreia i se dedică până la moarte. În 1946, este ales mitropolit al Bisericii Greco-Catolice, însă regimul comunist deja instalat în România nu îl recunoaşte şi destinul îi este marcat odată cu arestarea în 1948. De acum încolo, îl vom sărbători pe data de 2 iunie a fiecărui an împreună cu ceilalţi confraţi episcopi, pentru a ne aminti de martiriul lor şi a-i invoca în ajutorul nostru.
„Faptul de a fi recunoscuţi ca fericiţi martiri este un mare dar pentru Biserică”
R.: Se anunţă un amplu proces de canonizare pentru care va fi necesară mărturisirea unui miracol care s-a petrecut prin mijlocirea episcopului Alexandru Rusu.
P.V.B.: Ştim că, odată ajunşi la cinstea altarelor, fericiţii martiri se bucură de cinstire prin cult liturgic şi rugăciunile adresate prin a lor mijlocire nu rămân fără răspuns, căci aceasta este o mijlocire puternică. Cine şi-a dat viaţa pentru Hristos are parte de mărire şi cinste în Împărăţia cerurilor şi, de aceea, cei care vor beneficia de haruri deosebite confirmate de un miracol sunt rugaţi să anunţe fie episcopia noastră, fie direct postulatura cauzei la Blaj pentru a extinde cultul lor în lumea întreagă odată cu proclamarea lor ca sfinţi. Cultul martirilor este pentru Biserica locală din ţara noastră, însă el poate fi extins odată cu proclamarea lor ca sfinţi, atunci când aceasta se va întâmpla. Faptul de a fi recunoscuţi ca fericiţi martiri este un mare dar pentru Biserică, având în ei susţinători şi însoţitori care ne călăuzesc pe calea credinţei.
R.: Care e mesajul pe care cei şapte episcopi greco-catolici îl transmit credincioşilor de astăzi?
P.V.B.: Cred, în primul rând, că fiecare om poate şi este bine să primească mesajul care îl ajută mai mult, acela pe care îl simte atunci când se gândeşte la ce a însemnat această jertfă a vieţii celor şapte episcopi greco-catolici. Ei ne vorbesc de faptul că au suferit împreună şi că niciunul dintre ei nu a cedat presiunilor şi constrângerilor la care au fost supuşi, chiar şi atunci când o simplă semnătură era suficientă pentru a pune capăt stării lor de robie. Sunt un exemplu luminos nu doar pentru conştiinţa personală care nu se înclină în faţa niciunei forţe exterioare, ci şi pentru conlucrare şi susţinere în frăţie. Cultivarea fidelităţii în lucrurile mici şi în aspectele minore ale vieţii cotidiene asigură dobândirea lucrurilor mari, iar pentru aceasta demnitatea este măsura potrivită a stării sufleteşti. În cuvintele episcopului Iuliu Hossu: credinţa noastră este viaţa noastră, stau învăţăturile cele mai profunde ale modului de a mărturisi astăzi Evanghelia Domnului în lumea contemporană şi invitaţia Papei de a merge împreună îşi găseşte o motivaţie nouă în apropierea dintre oameni. De acum este rândul şi… partea noastră.