Anul 1940 a fost, pentru România, anul frângerii teritoriale. După raptul Basarabiei, Nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţa, în urma unui ultimatum sovietic, cu acordul Germaniei lui Hitler, la două luni a venit rândul unei părţi din Transilvania. Ediţia 31 a colecţiei „Ziarele României Mari” se ocupă de sfâşierea Ardealului. Schimbarea contextului politic european deschidea drumul contestării graniţelor. România era principala ţintă a propagandei revizioniste maghiare, în toată perioada interbelică, fiind încurajată de anexările teritoriale din Slovacia şi Rutenia Subcarpatică. Ungaria simţea că a venit momentul revanşei istorice. Prima pagină a ziarului „Timpul”, din data de 1 septembrie, care însoţeşte Ediţia, aduce vestea zguduitoare a acceptării arbitrajului şi a sentinţei date de Ribbentrop şi Ciano, adică de Germania şi Italia.
Comunicatul oficial acreditează ideea că România a avut de ales între acceptarea cedării teritoriale şi dispariţia ei. Programul revizionist al Budapestei, care a stat toată perioada interbelică sub sloganul „Nem, nem, soha”, începuse să funcţioneze exemplar încă din toamna anului 1938, odată cu dezmembrarea Cehoslovaciei. În luna ianuarie 1940, contele Csaky, ministrul de externe al Ungariei, dezvăluia lui Ciano, ministrul de externe al Italiei, că multe voci de la Budapesta se pronunţă pentru o intervenţie militară imediată şi ocuparea Transilvaniei. Tensiunea a crescut considerabil către sfârşitul lunii august 1940. România era ameninţată, din est de sovietici, iar la vest erau masate 24 de divizii ungare, cărora li se opuneau 10 divizii româneşti. Intervine Berlinul, care privea cu reţinere planurile maghiare, deoarece un război între România şi Ungaria ar fi dus la distrugerea resurselor petroliere de la Ploieşti, de care Germania avea nevoie.
Hitler a dispus deschiderea negocierilor româno-ungare. La prima rundă de discuţii, de la Turnu Severin, pretenţiile teritoriale maghiare nu au fost acceptate de partea română. Ajungând în impas, părţile au fost chemate la Viena. Aici nu a fost niciun fel de negociere. Miniştrii de externe ai Germaniei şi Italiei se străduiau să convingă cele două delegaţii să semneze harta propusă de Hitler. La miezul nopţii de 29 august, venea de la Bucureşti acordul regelui, care, consultându-se cu Consiliul de Coroană, vedea în acceptarea Dictatului de la Viena singura soluţie pentru garantarea teritoriului României. Ce a mai rămas din el. În 30 august, s-a semnat textul arbitrajului. La vederea hărţii, Mihail Manoilescu, ministru de externe al României, a leşinat. Ocuparea zonei româneşti de către armata ungară a fost însoţită de violenţe şi a produs o ruptură în relaţiile româno-maghiare, ale cărei urmări se văd şi astăzi.
Deciziile luate la Viena au produs o nouă dramă a refugiaţilor, după plecarea în exil a basarabenilor şi bucovinenilor. O serie de instituţii s-au mutat în România, dimpreună cu figuri marcante din lumea universitară: Sextil Puşcariu, Iuliu Haţieganu, Onisifor Ghibu, Emil Racoviţă. În teritoriul ocupat s-a organizat Comitetul Naţional Român, condus de Aurel Socol şi poetul Emil Isac. Cele mai dramatice evenimente au fost reprezentate de atacurile armatei maghiare împotriva populaţiei civile. La Tresnea au fost omorâţi, cu baioneta sau cu focuri de armă, 87 de români şi 6 evrei. Cică s-ar fi împotrivit invaziei. La Ip au fost omorâţi 187 de localnici. Primele zile de ocupaţie maghiară au produs peste 1000 de victime. Ziarul „Timpul” publică cele şapte puncte ale sentinţei. În preambul este fixat traseul liniei de frontieră care desparte România de Ungaria.
A fost ocupat un teritoriu de 43.492 km pătraţi, cu 2.667.007 locuitori, dintre care mai mult de jumătate erau români. Incluzând oraşele Cluj, Oradea, Satu Mare, Baia Mare, Dictatul de la Viena nu a ţinut cont de argumentele etnice sau istorice invocate de România. Mi-a atras atenţia punctul 3 al sentinţei: „Toţi supuşii români, stabiliţi la această zi pe teritoriul ce urmează a fi cedat de România, dobândesc fără alte formalităţi naţionalitate ungară”.
Lecţii triste ale istoriei! E bine să le cunoaştem, pentru a nu se repeta. Cei care mai privesc cruciş peste gard, să fie mai domoli. E bine să lucrăm la un sistem de pace, decât de dezbinare. Ediţia de mâine a colecţiei ne aduce aproape atmosfera politică în care Ion Antonescu a preluat puterea.
