Iubirea de ceremonie

0
67

După patru decenii de Poezie la Desești, mă întreb ce ne-a determinat să fim consecvenți, în fiecare toamnă, cu lucrarea întru Limba Română? Într-un sat suficient de bine așezat în rânduielile lui. Cred că este prima ieșire a Deseștiului spre țară, spre lume. Nu uit a spune că punctul de pornire a fost Festivalul Inter­național de Poezie de la Sighetu Marmației, care s-a maturizat sub mai multe denumiri, și care se apropie de o jumătate de veac. Din acest nod liric sighetean s-a desprins manifestarea de pe Valea Marei. Merită să-mi amintesc că scânteia am aprins-o cu profesorul, prietenul, omul de cultură Ion Ardeleanu-Pruncu și cu alți prieteni de cursă lungă, devotați culturii, poeziei în special. Anul din care se numără întâlnirile de la Desești este 1979. Când, într-o splendidă lună de octombrie, poetul-simbol al răzvrătirii lirice ne-a trecut hotarul satului. Nu uităm sala plină de deseșteni și de lătureni, care au cinstit atunci poezia viitorului.
Deoarece eu cred că Nichita este poetul generațiilor care vin după noi. Este momentul de a spune, încă o dată, că în cei patruzeci de ani nu am dorit să fac cultul unui personaj, ci, prin el, elogiam poezia care a spart dogma. Pentru mine, pentru noi, Nichita era simbolul care punea în umbră poeziile obligatorii ce deschideau manualele școlare de limbă și literatură română. Pentru noi, educați într-o școală de la sat, a fost mai greu să intrăm în rezonanță cu lirica națională și universală. Și totuși, cel puțin pentru mine, dar și pentru poetul de excepție Ion Mureșan, din Vultureni, dar nu numai pentru noi, miracolul a lucrat în liniște. Acum, din nou, mă întreb oare de ce nu am renunțat la aceste întâlniri de la Desești? Care au traversat două regimuri politice, zdruncinături ale schimbării, agresiunea a două feluri de mediocritate și indiferență.
Noi am mers pe drumul Limbii Române. Că doar el, Nichita, ne-a spus la Desești că Limba Română este patria noastră. Ne-am regăsit în această profundă exprimare. Eram elevul unui dascăl instruit la școala Marii Uniri. Nu era puțin lucru. Astăzi, acest sentiment nu se învață la școală. Sunt dator să răspund la propria mea întrebare: de ce nu am renunțat la aceste întâlniri, din sat, timp de patru decenii? În primul rând, pentru a umple un gol cu ceva ce nu s-a mai văzut. Apoi, să polenizăm locul cu fiorul unor prezențe remarcabile, care au venit să ne cunoască acasă. Dar și reciproca era perfect valabilă. O altă explicație mi-a oferit-o recent Andrei Pleșu, un autor prețuit de mine, în ciuda altora, care mi-a sugerat că am fost cuprinși de iubirea de ceremonie. Cică ar fi proprie omului de cultură autentică. Pleșu a spus-o. „Intelectualul cu apucături cazone, agresiv comportamental, prea categoric în vorbă e, de regulă, un parvenit al spiritului. Pentru el, cultura n-a fost ce trebuia să fie, adică un loc de pelerinaj, un spațiu de tranzit mereu deschis, ci o destinație precisă, în care te stabilești definitiv,” zice autorul nostru.
În cele patru decenii de poezie la Desești, am putut decupa profile de intelectuali care au considerat cultura un teritoriu în care toți trebuie să se considere invitați și nimeni nu trebuie să facă pe gazda, nimeni nu trebuie să stea în fruntea mesei. Da, în momentele de aleasă respirație lirică, de la Nichita Stănescu, la Marin Sorescu, m-am simțit și eu invitat în propriul meu sat. Am adoptat poziția oaspetelui, nu m-am așezat în fruntea mesei, chiar nu m-am simțit ca la mine acasă. Am fost, însă, atent la obiceiul locului, mereu bucuros a primi bunele purtări ale nou-veniților. Ei dăruiau, noi, cei din sat, dobândeam. Am avut în spiritul satului, multă vreme, îndemnul christic prin care tinerii erau chemați spre cultură. Pentru a intra în rezonanță cu iubirea de ceremonie.
Nici astăzi, maturul Sorin Tulbure, pe atunci elev la Desești, nu uită momentul în care Nichita l-a mângâiat pe creștet. Cucerindu-i definitiv sufletul. Personalitățile iradiante, care au trecut pe la Desești, au adus cu ele farmecul și seducția valorii lirice. Regretatul prieten, criticul literar Laurențiu Ulici, avea chei potrivite pentru a deschide uși spre saloanele de toamnă ale ceremoniei. Mă bucur că nu suntem singuri în Maramureș. Mai sunt, pe aproape, Petrova, Săliștea de Sus, Vișeu de Sus. Dacă va rămâne doar iubirea de ceremonie interioară, o posibilă definiție pentru Poezie, și putem fi liniștiți.
Încolo, urmașilor mei, las vouă moștenire o Uliță pe care a trecut o bună parte a poeziei române contemporane. Și ocolesc întrebarea lui Hölderlin, omul spiritualității absolute: „La ce bun poeții în vremuri sărace?” La ceva.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.