Se mai acreditează ideea că a vorbi despre patriotism, în acest timp neliniștit, este o chestiune desuetă. Acest sentiment, care în vremuri de răscruce pentru țară a avut un rol făuritor. Mai nou, aud tot mai des în spațiul public, cuvinte aspre și nedrepte față de țară. Cei care se pretind globaliști te arată cu degetul dacă îți manifești sentimentul prin gesturi care îți definesc identitatea. Rapid te declară inamic al Europei. Deși eu sunt un european convins de pe vremea lui Bălcescu. Cum să stai liniștit când auzi expresii de genul: poporul român este prost!, de parcă toate trăsăturile negative pentru o nație s-au adunat în Carpați. Tristețea este că afirmațiile nu sunt acoperite de argumente.
Spun de la început că acesta nu este un text politic, nu este un manifest, nu este o proclamație, ci un punct de vedere. Așa că pot spune că patriotismul este un sentiment nobil, deoarece nu presupune ură, nici vrajbă, ci iubire de valorile tale. Dar și ale celorlalți. Nu trebuie luat în derâdere. Simbolurile identității sunt ca drapelul unui regiment: când este răpit, dispare regimentul. Dar nu cu noi începe lumea când este vorba despre acest sentiment.
Când am fost în Danemarca, în curtea locuitorilor de la marginea orașului Copenhaga, pe un catarg era ridicat drapelul național. Fără ceremonie, fără toasturi. Gazdele mele mi-au spus că acest gest îl face orice danez. Să nu mai vorbim de americani. Își pun drapelul și în frunte. Aceste obiceiuri să fie cu iz naționalist? N-am auzit așa ceva pe acolo. Criticul Laurențiu Ulici îmi spunea: îndrăznesc să cred că românii nu sunt naționaliști, ci patrioți. În vâltoarea libertății, de a spune cuvinte care nu s-au mai spus, mulți o iau razna. Înjură poporul, limba, valorile certe ale culturii naționale, locul nașterii, cerul, pământul, iubirea de aproape. Ei sunt dispuși la ură.
Însă patriotismul nu conține ură, ci are iubire, deci o puternică dimensiune creștină. Mai nou, acest sentiment, necesar unui popor, la noi s-a aruncat precum pruncul cu apa din covată. Nimic nu poate fi mai nepotrivit, decât să vorbești de patriotism în preajma unei campanii electorale. Aici ne dăm seama că o simțire aleasă, protectoare pentru un popor, este pusă într-un discurs zburător. Ca o pasăre care nu se poate așeza pe o creangă. Un sentiment, care ne-a făcut să fim laolaltă, este folosit abuziv, în folosul unui grup politic. Fără să se răsfrângă spre interesul național, spre durată.
Spunea un distins profesor, cu preocupări sociologice, că zeii patriotismului vin din manualele de istorie și de pe stadion. Pînă la un punct, afirmația are o duioșie actuală. Vine tocmai din criza educației din ultimii ani și mai ales din sindromul de neadaptare a tinerei generații orientată tot mai mult spre emigrație. Aseară am auzit știrea că peste o jumătate dintre tinerii români, între 18 – 34 de ani, doresc să plece peste țări și mări. Ei vor deveni simbolul patriotismului de departe. Avem milioane de români plecați în lume. Care se manifestă prin vorbiri periodice cu țara, prin venirea acasă de sărbători, ori prin trimiterea de bani la cei rămași acasă.
Acesta este reflexul acestei generații, desprinsă de locul natal. În schimb, generația lui Marco va trăi din amintiri difuze. Asistăm la un patriotism transnațional. Iată cum destinul unui sentiment făuritor de țară îmbracă forme imprevizibile. Nu cred că toți emigranții definitivi vor fi secătuiți de sentimentul obârșiilor. Mă întreb de ce lumea politică românească nu se gândește la proiecte ferme, tentante, pentru a opri subțierea țării. Nu ar trebui să fim fataliști. E adevărat, exodul este propriu și altor țări.
Pe mine mă interesează România, în cadrul Uniunii Europene. Dar nu uit ce avem mai aproape de corp. Așa, destinul unui sentiment făuritor de țară nu-mi poate fi indiferent. Bălcescu scria în urmă cu mai bine de un veac și jumătate: „Românii au trebuință astăzi să se întemeieze în patriotism și în curaj și să câștige statornicie în caracter.”
Perfect valabil!
