Elegie pentru un simbol uitat

0
71

În data de 4 decembrie, 2020, s-a stins din viață un simbol al marilor frământări de după 1989, din România. Numele lui este Mihăilă Cofar, omul simplu din Ibănești, care a devenit peste noapte personajul, unii îi spun eroul, care a ocupat primele pagini din mari ziare ale lumii. Eu l-aș defini ca un simbol al unor evenimente care au marcat nefericit primele luni după schimbarea lumii de la noi. Un simbol, mai mult sau mai puțin voluntar. Cei care am trecut oleacă prin viață ne aducem aminte de acel martie negru de la Târgu Mureș, din anul 1990. Când au fost ciocniri interetnice – dintre români și maghiari – care nici până astăzi nu au fost limpezite până la capăt.
Filmul foarte, foarte pe scurt. În ianuarie 1990, elita maghiară a constituit UDMR, în replică românii au înființat Vatra Românească. Organizația românilor a acuzat-o pe cea a ungurilor că face jocurile Budapestei, iar soarta Ardealului ar fi în pericol. Cert este că udemeriștii au cerut înființarea unor licee și facultăți cu predare exclusiv în limba maghiară. Statuile lui Avram Iancu și Nicolae Bălcescu au fost profanate de făptași necunoscuți. O biserică ortodoxă aprinsă. Pe clădirea prefecturii flutura steagul Ungariei. Sediul UDMR, incendiat de români. Tensiunea crește. În 20 martie, în centrul orașului Târgu Mureș, cele două tabere se află față în față. Sunt prezente televiziuni din multe țări.
De ce a venit presa internațională la Târgu Mureș? Cine i-a dat de veste? Scriitorul Suto Andras își pierde un ochi. Mihăilă Cofar, țăranul din Ibănești, venit cu valul de români din munți, este bătut crunt, cu urmări până la moartea lui recentă. O televiziune irlandeză transmite știrea că Mihăilă Cofar este un ungur bătut de români. Știrea nu a fost dezmințită niciodată. Nici după ce realitatea a ieșit la iveală. Oare confuzia a fost intenționată? S-au scris cărți despre evenimentul tragic, au fost dezbateri în Parlament, un Raport constatativ al SRI, audiați mulți martori. Nici o concluzie limpede. Petre Roman, premier al Guvernului României în acea perioadă declara: „cercuri ungurești, nu din Ungaria, ci din SUA au jucat un rol important în instigarea la violență, cu scopul de a declanșa un conflict de talie internațională pentru a readuce Transilvania sub controlul Ungariei.”
Pe acest fond s-a proiectat și întâmplarea tragică a lui Mihăilă Cofar. Semiparalizat, omul a rămas în satul lui de baștină, la numărul de casă 380. Unii lideri politici s-au folosit de numele lui, evident, pentru imaginea lor. Simbolul lui Cofar mi-a fost sporit și de prietenia cu Mihai Groza, și el din Ibănești, acum redactor-șef la cotidianul de limbă română “Informația Harghitei” din Miercurea Ciuc. Fiind colegi de facultate, am avut răgaz să ne povestim satele noastre. De la Mihai am aflat că Ibănești este o așezare veche, cu urme din neolitic. Locuitori din Ibănești au luptat sub steagul lui Mihai Viteazul, au participat la Adunarea de la Blaj, au dat jertfe în Războiul de Independență. Un reprezentant al așezării, Ion Racolțean, a făcut parte din delegația celebrului Memorandum. În 1918, Consiliul Național Român și Garda Națională au avut locuitori din Ibănești. Dr. Eugen Nicoară, președintele Despărțământului ASTRA, Reghin, a fost fiu al Ibăneștiului. În vremuri de restriște națională, locuitorii au fost săritori cu donații pentru a sprijini un ideal.
Între noi fie vorba, și confratele Mihai Groza, colegul cu care am petrecut multe nopți de discuții despre istoria națională, este o conștiință a spiritului național. Cu Mihai am o întâmplare de neuitat, din București, după cutremurul din 1977. Mergând amândoi, spre Gara de Nord, printr-un praf de nedescris și o disperare greu de povestit, ne-am întâlnit cu un consătean de-al meu, Vasalia lui Usturoi, care-și căuta feciorul, student la științe economice. Din merindea de acasă ne-a dat și nouă de o gustare luată pe o bordură. Din acest spirit românesc, adunat prin vreme, făcea parte și Mihăilă Cofar. De unde se vede că spiritul românesc, ilustrat, de obicei în forme normale, este conservat pentru atitudini istorice, la nevoie. Așa că, simt prezența lui Mihăilă Cofar, într-un moment mai aspru al istoriei recente, ca un flux venit din vreme. Și asta o spune unul care a cunoscut destui țărani cu o mare determinare pentru nevoile țării.
Sâmbătă, 5 decembrie, a fost înmormântat la Ibănești, județul Mureș, Mihăilă Cofar. Omul care își iertase agresorul. Mă va urmări fotografia lui, stând pe un pat simplu, cu două țoluri pe pereți și icoana Nașterii Mântuitorului în spate. Un confrate, trecându-i pragul casei a aflat de la nevasta lui, Nastasia, că este un om uitat, cu o pensie de 500 de lei pe lună. Lucrase la pădure. Simbolul de la Târgu Mureș, din acel martie negru a spus: „Mă cheamă Cofar, nu Cofariu, că nu-s ungur.” Mi-a rămas portretul din cuvinte făcut de acel confrate: „Un amestec straniu între imaginea, la bătrânețe, a lui Petre Țuțea și Winston Churchill, fost premier britanic.” Da, o elegie pentru un simbol uitat.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.