Monumentele vii ale Maramureșului • Lecția de istorie, dată la 102 ani, perfect limpede!!

0
163

Peste patru luni, Ioan Godja zis Ou, din Vălenii Maramureșului, împlinește 102 ani. I-am călcat pragul, pentru o lecție de istorie. Și am luat-o… Cu permisiunea dvs., am sărit peste clasicele șabloane, am încetat a întreba ce-a mâncat și cum de-a ajuns la asemenea vârstă. Ne-a ajuns arborele genealogic… a avut opt copii din care au trăit trei, are 12 nepoți, 16 strănepoți și lista poate continua.

Dar revenim la lecția de istorie, la momentul celui de-al Doilea Război Mondial, la ofensiva germană și a aliaților lor maghiari, români și italieni, la contraofensiva de la Cotul Donului, retragerea, apoi acea legendară „apărare elastică”, aclamată de Goering, în care trupele germane de fapt se retrăgeau, disperate. Toate văzute prin ochii unui țăran simplu din Vălenii Maramureșului, cu patru clase. E drept, unul care ulterior a scris cărți… Șase la număr.

Sanitar de război

„Tătă viața mi-o fo’ grea, nu pot alege unde și când nu mi-o fo greu. După școală, m-am angajat curier la Budești, la mină. Am ajuns apoi în Baia Mare, angajat la depozitul minier. Erau anii ’30. Apoi un pic la flotație. Da’ o început mobilizările și pregătirile de război, în 1938. Fostul primar de aici, Godja Ilie, ca să fie bine cu stăpânirea ungară, ne-o dat pe câțiva voluntari în armata ungară. Am fo voluntar fără să știu! Am primit ordin de încorporare la un spital militar din Ungaria, m-am dus, ne-o făcut pregătire pentru spital de armată. Prima destinație o fo în Transnistria, la un spital de gară. Atunci frontul german înainta spre Rusia. Am plecat spre front cu un regiment din Nyíregyháza, am ajuns la Cotul Donului. Era cu noi și fecioru’ lui Horty Miklos, cu un avion, îl pregătea tată-so să fie viitor președinte al Ungariei. Într-o dimineață, o urcat pă cer și l-o doborât. Mare năcaz o fo’, l-o trimis în țară, l-o așteptat cu onoruri.
Noi am dat înainte, am ajuns la 12 kilometri de front. Am format spitalul. Era acolo o farmacistă ce nu s-o retras cu rușii împreună. Ne-am mirat, apoi am aflat, ea trimitea vorbă Armatei Ruse de toate mișcările de trupe. Avea aparat de transmisie în spatele medicamentelor. O durat ceva, da’ o descoperit-o. O localizat-o și o executat-o. Din satul Dolha se trăgea, o scos și carte despre ea, am văzut-o. Amu să vă spun cum o fost cu Cotul Donului. Observatorii unguri o văzut că pă un râu ce curge în Don cu apa înghețată, se pregăteau rușii să atace. O raportat, o informat mai departe, da’ cumva pă cineva n-o interesat. Atunci se lupta greu în Stalingrad, nemții erau la 45 de kilometri de Moscova. Era minus 20 de grade, și mai mult în câte o zi. Rușii o făcut pod pă gheață, o trecut. O mai făcut alte podețe, în stânga și-n dreapta. Nu i-o deranjat nimeni. O trecut Donul, o omorât paza. Mai în spate, trupele noastre făceau cantonamente de iarnă, pregăteau mașini, tancuri, tunuri să ierneze. Așa i-o găsit rușii, i-o ocupat pe loc. Așa s-a rupt frontul!”

Retragere până…acasă

„…așa că ne-am retras toți, care-cum o putut. Am încărcat tot și am plecat. Ne-o așteptat în drum un grup de partizani ruși. M-am aplecat și am fugit, era omăt până în brâu. M-o observat unu și o tras după mine. M-am țâpat pă burtă, o crezut că m-o nimerit. Da’ nu eram bine cum eram. Erau minus 30 de grade, atunci mi-o degerat degetele mari de la picioare. M-am gândit că n-oi rezista. M-am sculat și am pornit spre apus. Am deschis ușă după ușă la câte o casă, da’ era frig, erau plecați. Întruna, cald. O fo’ echipă de muncitori evrei care făceau sănii, da’ fugiseră. M-am pus pă sobă și am dormit. Am plecat și am ajuns într-o intersecție, era un tanc rusăsc, o oprit și reparau ceva. M-am dus cu mâinile sus, m-am predat. Mi-o luat armele, cartușiera, portofelul, un stilou cu peniță de aur de la italieni și mi-o zis să mă duc în…să mă iertați, în aia a lui mama. M-am luat și m-am dus!!! M-am întâlnit cu jizii care lucraseră la sănii, da’ ei mergeau invers, spre front. Am găsit o coloană de unguri, nemți, italieni ce se retrăgeau, am pornit cu ei. Am găsit un spital militar bombardat, ce o ars. Care nu s-o putut scula, era ars acolo, în pat, cărbune erau. Tăt prin pădure m-am dus, cu încă vo’ 5-6 de la noi, nu pă drumuri, că nu erau sigure. Am trecut un râu înghețat și trăgeau după noi. Am ajuns la Kiev și am stat 3-4 săptămâni acolo, o făcut o companie de muncă din minorități, să tăiem pădure. Apoi s-o împlinit un an de zile și o trebuit să ne lase acasă. Da’ înainte i-o lăsat pă italieni, erau mai sus ca noi, mai domni. Trenu’ cu care s-o dus o dat de o mină pă un pod și s-o prăpădit tăți. Noi trebuia să fim în trenu cela… Și am ajuns apoi la Miskolc. Acolo, o gardă înarmată o vrut a ne înconjura. Nu eram evrei, nu eram condamnați. No și ne-o dat drumu’ acasă… Am venit și m-am căsătorit, c-am zis că-i gata războiu’. 4-5 luni o durat, vine iar ordin de încorporare, la alt spital militar.”

A doua oară pe front, ba și prizonier

„…m-am dus, ce să fac? Am umblat cu spitalu’ prin Slovacia, prin Ungaria. Ofițerii ascultau la radio, o știut că nu mai îi speranță. Eram deja în Germania, la Biesdorf. Veneau americanii spre noi, le-o trimis vorbă ofițerii noști să lase spitalele în pace, că n-a lupta nime. S-o înțăles, ne-o dezarmat, am devenit prizonieri. Cum era pă terminate războiul, ne-am făcut rost de haine civile, să plecăm. Așa am făcut, am venit mai încoace, cred că Steier îi zicea locului, era o fabrică mare de armament. Era fix fâșia dintre angloamericani și ruși. Am aflat că se organizează vagoane cu oameni, pe naționalități, de mărs acasă. Ne-am dus, așa o fo’, pă când am umplut un vagon de marhă, ne-o trimăs până la Budapesta. Am dat de un sighetean la Consulat, ne-o făcut acte și așa am ajuns acasă…”, încheie centenarul Ioan Godja Ou. A revenit, a înființat o gospodărie nouă, a făcut și agricultură și a ținut și serviciu. „Am fo’ casier la Cooperativă. Apoi agent veterinar. Apoi referent agricol în Bârsana, apoi referent de stare civilă. Și contabil. Spune că a salvat Bârsana de la colectivizare și că i se datorează construirea școlii de pe valea Muntelui. Mulțumiți de porția de istorie, plecăm, nu înainte de a-l întreba ce crede despre vremurile ce le trăim acum.
„Vremurile și năcazurile astea le-o făcut Știința. Nu ne pasă de ape, le murdărim. Nu ne pasă de aer, îl poluăm. Nu ne pasă de oameni. Numa’ noi și noi! Așa o mărs treburile, de aia îs năcazuri!”, încheie Ioan Godja, la câteva luni îna­inte de împlinirea a 102 ani.

VIDEO: Veteran de razboi centenar, cu povesti de viata si de razboi

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.