Despre nevoia de încredere

0
49

Recent, am citit un dosar despre suspiciune. Ce cuvânt devastator pentru condiția umană! Care, câteodată, se poate dovedi utilă. Atunci când este vecină cu prudența și îndoiala. Sau cu prevederea. Te ferește să calci în gropi. Ea are vechime biblică, de la Toma, care nu a crezut în rănile lui Iisus. Încolo, este un sentiment otrăvit, care nu unește sufletele, ci le desparte. Toți avem la purtător o asemenea armă. Cine nu o are, o primește gratuit de la viață. Vremea asta pandemică a pus în circuit asemenea stare. Care oscila între viață și moarte. Unii nu au crezut în virus, nici după ce au făcut boala și au fost internați. Mai zilele trecute, m-am întâlnit cu un asemenea personaj, care nu credea, în ruptul capului, că există virus. Ba, ne suspecta pe noi, cei creduli, că am fi vânduți Ocultei mondiale. Ori contemporanilor care ne păcălesc cu virusul, că în fond este vorba despre altceva.
Practic, de aici a pornit acest text. Nu am încercat să-l conving, deoarece dilema între a fi bănuitori și a ne lăsa duși în eroare este greu de interpretat. M-am alăturat oamenilor de credință, de rațiune, care nu pot deveni foarte suspicioși. Îndoielile lor sunt rezonabile și ocolesc prăpăstiile gândirii care produc insomnii. Este foarte greu să te înțelegi cu un suspicios. Dacă încerci să-i explici ceva, clar și la obiect, te va bănui de intenții necurate. Crede că îi ascunzi ceva ce el nu știe. Să nu râzi de un suspicios, deoarece va crede că e ținta ironiei tale. E greu să ajungi la capăt cu un asemenea om. Psihologii spun că nu e bine să fie lăsat singur. S-ar putea să creadă că el are dreptate. Dar să cobor din spațiul teoriei în viața care ne înconjoară, zi de zi.
M-am apropiat de un fost om politic, acum profesor și politolog. Evident, mă interesa suspiciunea în politică. Aflu că nu există partid fără suspecți de corupție. Recordul neîncrederii se manifestă în coaliții. Cu un gând pleacă la drum, când beau șampania înfrățirii și cu totul altfel se desfășoară călătoria. Chiar sub ochii noștri se desfășoară un asemenea spectacol. M-am întrebat: câtă încredere au între ei actualii parteneri de coaliție? Vedem, seară de seară, că puțină, dacă nu foarte puțină. Pildele le avem la îndemână. Un ministru îl face pe premierul guvernului, din care face parte, zombie. Unii useriști cred, dar și spun, că liberalii sunt niște pesediști vopsiți în galben. Asta e prea de tot! Apoi liberalii cred că useriștii sunt incompetenți. Chiar când scriu aceste rânduri, ministrul muncii, liberal, îl afurisește în public pe un ministru userist pe tema vârstei de pensionare. Doamna ministru a fost extrem de vehementă. Cuvinte aspre între parteneri. Se vede că la noi experiența coalițiilor este limitată. Când partenerii nu sunt egali, fiecare caută să facă din colegii de coaliție, răspunzători pentru greșelile guvernării.
Este dovedit de istoria recentă faptul că partidele aliate la guvernare nu au mers împreună în alegeri. Cum s-a întâmplat cu PNL, care nu s-a alăturat PNȚCD în anul 2000. Nici PD nu a mai cooperat cu PNL, în 2008. S-a găsit, de fiecare dată, un motiv pentru a-l păcăli pe cel cu care au bătut palma, la un moment dat. Se crede că partidele nu selectează întotdeauna responsabili negociatori, cei mai potriviți, care să impună respect. Ele preferă să lucreze pe clanuri, care diluează totul, pentru a obține spectacol mediatic, care este trecător, și nu sprijin politic din partea electoratului. Apoi este suspiciunea din mediul de afaceri. Cu efecte dramatice pentru cei care pornesc la drum. Mai zilele trecute, a fost reactivat de presă un caz derulat în Baia Mare, unde o firmă a fost ruinată tocmai din lipsa de încredere între parteneri. Aici, unde funcționează banul, suspiciunea nu-i lasă să doarmă. Fiecare stă la pândă pentru a-i putea trage preșul de sub picioare celuilalt. Tema, la care mă refer, a fost supusă numeroaselor analize, sondaje pentru a măsura nivelul de încredere în cei din jur.
După sociologul Mircea Kivu, suspiciunea ar fi soră cu românul. Că am fi cei mai suspicioși dintre europeni. O posibilă explicație ar fi efectele regimului totalitar. Puțin probabil. Suspiciunea vine din istorie, din situarea noastră la răscrucea vânturilor. Din grija față de vrăjmași, de oamenii răi. Țin minte ce-mi spunea mama când ieșeam pe ușa casei: ai grijă cu cine te întâlnești, ce vorbești, în ce casă intri! Era grija părintelui pentru odraslă. Dar încrederea ține și de firea omului. Dintre suspicioși nu s-au recrutat curajoșii, performanții, conducătorii de oști. Revin la începutul acestui text, când spuneam că sunt împrejurări în viață când suspiciunea nu este dăunătoare. Dar nu este bine să fii etern suspicios. Că încrederea în oameni este o mare avere pentru oricine. Fără încredere, stăm pe loc.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.