Noi, pasărea și gardul

0
58

Într-o lume fără repere, valorile rătăcesc. Ori se răstoarnă de pe soclu. Nu se afirmă, sau au toate șansele de a cădea în abis. Mă întreb retoric, și cu firească neliniște, mai putem salva ceva din sinele nostru care ne-a dat durată? Sub presiunea uluitoare și greu de controlat a globalizării, a nivelării lumii, a împuținării ei, identitatea dă semne de oboseală. Ajutată copios de noile teorii care împânzesc lumea. Parcă au intrat în calculul zilei de mâine. Mai există, și la noi, un rând de oameni de care această navă se lovește, ca de o stavilă. Cu toată asumarea, puțin prăfuită, de a fi numită conservatoare. Vedem cu toate simțurile că trecutul nostru, pentru unii, este un timp defunct. Cea mai elocventă probă este indiferența față de istorie în școli. Ori față de limba maternă, care este semnul decisiv al identității unui popor. Orice modernizare a lumii vine după ea cu o serie de traume.
Identitatea orgolioasă este sancționată și dinlăuntru, dar și dinafară. Suntem martorii acestei ofensive. Noi, românii, în asemenea situații, avem harul nepermis de a ne autoflagela. O genă rebelă ne cutreieră viața cotidiană. Predomină, în discursul public, lipsurile și se uită calitățile. Chiar nu avem nimic bun și frumos în condiția noastră ca neam? Știu că psihologia poporului român este înzestrată cu izbânzi, nu numai cu eșecuri. Altfel, nu am fi ajuns, ca popor, până în ziua de astăzi. Auzi adesea: „La noi, orice este posibil!” Că această expresie nu este nouă, ne-o spunea și maestrul Caragiale, cu mai bine un secol în urmă. Scriind despre anomalii, marele observator al societății românești, din vremea lui, spune că două expresii se potrivesc în țara noastră. „Ca la noi la nimeni!”, sau „La Dumnezeu și la noi, toate sunt cu putință!”
Cu asemenea aprecieri, greu, foarte greu să ne găsim sprijin în noi înșine. Să spunem, răspicat, că avem și noi ceva bun. Ne place mult să facem tăiței din realitate. Ocazie prielnică să alegem grâul de neghină. Să ne gândim că mai sunt stâlpi care să ne adune în jurul unei idei nobile. Să avem exercițiul sănătos de a ne recunoaște meritele, unii altora. Oare nu mai avem nimic sfânt în noi? Eu cred că da. Mă mir, cu câtă ușurință, renunțăm la câteva date esențiale, care nu sunt caraghioase. Nici în context modern. Înțeleg roata generațiilor, care nu iau tot din ce au creat înaintașii. Dar de coloana vertebrală a spiritului nostru nu ne putem despărți. Dacă o facem, ne pierdem. Nici Maramureșul nu face excepție de la mișcarea browniană a acestei lumi. Cine are dor și putere de înțelegere va observa că s-au prelins, până la noi, porți pe care se mai sprijină lumea de astăzi. Este și varianta renunțării.
Aruncăm multe lucruri pe vale. Oale, ulcele, case, porți, spunând că nici la muzeu nu sunt bune. Unii sunt în stare să-și arunce și sufletul. Atunci ce mai rămâne în noi? Dinafară suntem priviți prin mai multe oglinzi. Unii propagandiști tineri, cu aspirații politice, spun că nu mai contează dacă nu avem note bune în catalogul celor mari, deoarece toți suntem europeni. Vorbe de plutit pe ape. O giruietă bine construită le-a răzvrătit mintea limpede. Cine vă dă dreptul să anulați identitatea noastră? Pe cine ați întrebat? Grăbiți să fiți vizionari, călcați în străchini. Că pe la mine prin sat merge o vorbă: „Lasă lumea cum îi ea/ N-o face din bună rea!” Oricum, lumea se schimbă, dar nu trebuie scoasă din matcă. Cred că matca este încă prezentă la români! Teoriile venite de aiurea sunt înșelătoare. Nu ni se potrivesc. Și cei care le provoacă se răzgândesc.
Celebrul Samuel P. Huntington, profesor la Harvard, care a scris texte de referință pentru știința politică actuală, culminând cu volumul „Ciocnirea civilizațiilor,” deplânge acum ascensiunea unei dureroase perioade de autodevorare identitară și cere revizuirea conceptului de identitate americană sub presiunea multiculturalismului. Mai pe scurt, cere reamericanizarea culturii Americii. Măi, de unde sare iepurele! Din buricul democrației. Așa că, să nu ne fie jenă de valorile noastre care ne atestă vechimea pe aceste locuri. Că un gânditor din cea mai mare putere a lumii se întoarce la matca ei tânără. Și să ținem seama că lumea asta și-a cam luat nasul la purtare. Să nu pierdem ce ne reprezintă. Că le vom pierde și nu vom ști ai cui suntem.
Să nu dăm pasărea din mână pentru cea din gard. Că, oricum, păsările zboară.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.