Călătorie într-o iluzie

0
38

Nu de puține ori mă surprind scriind texte despre ceea ce socotesc eu că sunt valori care ne reprezintă. Unii mă socotesc conservator în această direcție. Ceea ce nu greșesc. Sunt produsul unei educații care m-a pregătit să prețuiesc ceea ce este al nostru, dar și valorile altor culturi. Așa am citit cu nesaț Eminescu, Rebreanu, Sadoveanu, alături de Tolstoi, Dostoievski, Hugo, Cervantes, Jack London și lista este foarte lungă. Asta pe partea literaturii. S-au inventat numeroase concepte care doresc să te pună, ca om care gândești, în diferite ipostaze. Unele au o justificată viață printre noi, altele sunt aleatorii, chiar păguboase. Mai ales când sunt lipite de politică. Ceea ce, în cazul meu, este exclus.
Da, sunt un cetățean care se regăsește în spiritul național, în valorile culturii românești, dar cu viziuni suficient de suple despre lumea care a venit peste noi. Din păcate, nu pot ține pasul cu viteza lumii de astăzi. Cu îndemânarea cerută. Am suficiente explicații. Centrul de greutate al viețuirii mele a fost, și rămâne, Maramureșul, cu valorile lui. Dar nu port în mine, cu o convingere aprinsă, nostalgia unui timp în care casele erau acoperite cu paie, iar în loc de podele, ori gresie, aveau lut muruit. Nici dacă aș fi regizor de film nu aș dori, cu toată ființa, o uliță colbuită, cu bolovani rotunzi, ci aș reconstitui una pentru secvențele necesare. Adică țin seama de mersul lumii. Este adevărat, mi-aș fi dorit să locuiesc într-un Maramureș sublimat. Adică, inteligența în construcții a meșterilor să fie atât de zvâcnitoare, încât să mă simt cu sufletul în două orânduiri arhitecturale, gemene.
Nu s-a întâmplat această măreție duală. După cum vedem s-a construit anapoda în Maramureș, aducând modele de case din Spania, ori Italia. Poți să spui ceva? Că doar e libertate de gândire și în construcții. Nu te pui cu gustul și banul omului! Legile sunt vaporoase. Atunci să nu ne mai batem capul cu satul tradițional? Și, totuși, se mai povestește, se povestește. Cine își pune o cămașă țărănească nu este o garanție că pricepe Maramureșul profund. Întrebarea este: câți cunoscători ai spiritului maramureșean mai sunt? Vă spun eu: puțini, foarte puțini! Știu două profesoare care fac performanță teoretică și practică: Măriuca și Anuță. Eu mă pricep mai bine la cuvinte și la amenajarea unei livezi cu prieteni. Dar pot deosebi devălmășia din ordinea ispititoare. Nu am avut inspirația lui Mihai Olos, să plăsmuiesc sate pe măsura timpului. Mi-ar fi plăcut să locuiesc într-un Maramureș interior. Adică să ne fi rămas până în ziua de astăzi firescul care m-a crescut.
Mare pretenție mai ai, omule, mi-ar putea spune îngerul păzitor, care se ocupă de mersul stelelor. Nu vezi ce este în jurul tău? Tot el, cu fabuloasa memorie de înger, mi-a adus aminte, cum în vremea cealaltă, când orânduirea lemnului a fost înlocuită cu dictatura betonului, a fost desfigurată și înfățișarea Maramureșului. Când s-a stricat toată armonia Centrului prin aterizarea unui bloc, total străin peisajului moștenit. Când, se știe, în Centrul satului este biserica. Și peisajul, stricat a rămas. Ne-am obișnuit cu această protuberanță arhitectonică, încât ne vine să aplaudăm. Vorba vine! Unele spații erau necesare pentru un dascăl, un milițian, un doctor. Dar eu nu vorbesc despre spațiul locativ, ci despre arhitectura satelor noastre. Îmi aduc aminte că Guvernul ardeleanului Boc a dorit renașterea satului românesc, prin construirea a zece case de vacanță în fiecare comună. Pe la noi nu s-au făcut.
Semănau cu blocurile anacronice din vremea dictaturii betonului. Ori cu casele palerilor de la Berbești. Palerii erau muncitorii care astupau gropile drumului fără asfalt. Acele case nu semănau cu cele din satul maramureșean. Erau din piatră, acoperite cu țiglă. Se schimbă și lumea caselor. Din multe pricini, dar mai ales din pricina mișcării de rotație a Pământului. Atât de mult a fost răscolit, că a fost alungată odihna sufletului de casă. A intervenit paradoxul, neînchipuit de mine în tinerețe. Au rămas case fără suflet, adică pustii. Cine va locui în aceste case părăsite? Case fără urmași. Se vântură ideea că ne dau târcoale ceva cumpărători. Greu de crezut pe spații adecvate.
Prin acest text am făcut o călătorie într-o iluzie. Deoarece satul își vede de destin, și unii își văd de vorbe. Ca mine. Nu sunt descurajat, când într-un sat maramureșean se ridică o măreață poartă împistrită. Pe Ulița Bisericii din Desești. Mă întreb, fără duioșie, cine din politica actuală susține valorile românești? Nu mă refer la cei care strigă pentru voturi de aur, ci la grija convingătoare, evidentă. Să fim atenți la această indiferență, aproape mărturisită.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.