Lecțiile Memorialului

0
142

Am trăit, în perioada când eram elev la Pedagogica sigheteană, o vinovăție nevinovată. Am trecut de sute de ori pe lângă sinistra clădire a închisorii, unde a murit o parte din elita politică și culturală românească, și nu am știut despre tragediile ce ascundeau acele ziduri. Atunci era deghizată în destinații civile. Ceva birouri, încăperi pentru meșteșuguri și nu mai știu eu ce. Auzisem că a fost și închisoare de drept comun. Vag, extrem de discret, cu precauție, se vorbea despre realitatea crudă din clădirea de piatră, din centrul orașului. Lecția profundă, reală, tristă am învățat-o, și eu, după înființarea Memorialului de la Sighet. De aceea, când aud că tinerii trec pragul acestui sediu al memoriei, mă încearcă un sentiment că este răzbunată ignoranța și teama. Cum s-a întâmplat, și în acest mijloc de iulie, când un grup de elevi ai Colegiului Național „Mihai Eminescu” din Baia Mare a participat la un eveniment pedagogico-științific ce are loc, de câțiva ani, la celebrul Memorial.
Le-a fost alături profesorul lor, Ioan Țiplea, care i-a provocat să redacteze un microeseu pe tema „Lecțiile Memorialului de la Sighet.” Am reușit să citesc câteva dintre însemnările tinerilor, deoarece revista de informație și analiză culturală „Observator Cultural” (nr. 1073, din 4-10 august a.c.) le-a găzduit cu generozitate. Textele sunt o colecție de emoții îmbrăcate în cuvinte bine așezate pe diapazonul sufletului. Memorialul le-a fost tinerilor o catedră de cunoaștere a unui episod trist al istoriei recente, de rememorare a unui timp al morții, când au fost sfidate elitele românești și exterminați oameni politici, unii făuritori ai Marii Uniri. Pentru adeverire vă selectez câte un citat din textele elevilor de 16-17 ani, din clasele a XI-a, de la Colegiul Național “Mihai Eminescu” din Baia Mare. Nu înainte de a vă spune că în centrul evenimentului a fost poeta Ana Blandiana, cu virtuți întemeietoare ale Memorialului.
Eleva Daniela-Ileana Drule scrie: „Nici un strigăt și nici un plânset până la secare nu vor putea echivala lanțurile de sânge ce au străpuns oasele nevinovăției însăși. Atât de scump a fost prețul unor idei, astăzi spuse cu atâta ușurință: dorința de știință, înfierbântata credință și foamea de libertate, le-au fost refuzate, teroarea și maltratarea prin care au trecut deținuții fiind de neînchipuit.” Bogdan Ioan Vanca își încheie textul astfel: „Ne despărțim de, poate, cea mai valoroasă întâlnire a vieților noastre de până acum, neștiind dacă a fost o întâmplare sau voința divină. Am rămas cu lecții pentru toată viața, iar în fața timpului, cărțile cu autograf, un simbol al întâlnirii noastre cu Ana Blandiana.” Flavia Maria Miclăuș: „Am remarcat celula în care a murit Iuliu Maniu, un pat șubred, o saltea subțire de paie și două găleți, una pentru apă și cealaltă pentru nevoile fiziologice. Lângă ușa celulei era o ramură de copac în locul trupului lui Iisus.”
Alexandru Tot are mirarea mea de pe vremuri: „Am străbătut de zeci de ori strada unde se află muzeul, neștiind ce se află după un simplu zid, încărcat cu urlete, atins de zeci de mii de persoane petulante, care s-au luptat pentru un creion, pentru libertate, perioada respectivă oferindu-le doar cenzură, doar codul Morse.” Maria Grek reconstituie condiția celor încarcerați: „Deținuții erau chinuiți și privați de un lucru despre care noi, acum, considerăm că ni se cuvine: libertatea. Atunci orice obiecție legată de vreo nemulțumire îți putea distruge viața. Răbdând foame și frig, ținuți în izolare zile întregi și torturați în lanțuri, unii oameni au găsit alinare în scris.” Cristina Kubas a reținut povara izolării în beznă, la zarcă: „Nu aș rezista câteva ore, dar cum să rezist zile întregi într-o cameră fără nici un gemuleț sau bec – unde să nu răsară o rază de lumină, de soare, de unde nu poți auzi trilul unei păsări, să nu am ceva de care să mă bucur, care să mă ajute să nu-mi pierd speranța-legată cu lanțuri în mijlocul celulei?” Adrian Osan, pe spații mai generoase, caută să-și răspundă la întrebarea: cum putem fi liberi?
Conferințele desfășurate în cadrul Școlii de Vară au cuprins o gamă largă de idei. Scrie Adrian Osan: „Punctul central al discuției cu noi, elevii, a fost libertatea, despre care se vorbește atât de mult în zilele noastre. Prin discursul Anei Blandiana mi-a fost deschisă o perspectivă largă asupra libertății și degradării acesteia, prin intermediul curentelor moderne, de tip progresist, care nu fac decât să dilueze adevăratele valori, care stau la baza libertății. Singurele repere de care ne putem agăța mai sunt cultura și rezistența prin cultură, care susține memoria, care poate ține piept progresismului și influențelor globalizării.”
Admirabile și cu impact au fost întâlnirile de la Memorial pentru elevii băimăreni. Gestul profesorului Ioan Țiplea de a oferi elevilor săi o întâlnire cu istoria recentă mi se pare de apreciat și de urmat. Tinerii au înțeles, la fața locului, dimensiunea fenomenului represiv, crimele, abuzurile și alte grozăvii ale regimului comunist la instalarea lui în România. O lecție de neuitat, deoarece elevii au auzit ecouri răsunând din istorie.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.