Lumea fără bătrâni?

0
52

Acest text l-am scris în locul părintesc, unde am învățat legea respectului pentru omul ajuns la senectute. Dar profesia mă îndeamnă să nu mă rup de veștile zilnice. Tot mai des, aud știri despre mersul lumii, despre viitorul ei. Analize și sinteze despre pandemie. Teorii fabricate de personaje stranii. Cu insistență vin spre noi vești despre soarta seniorilor acestei lumi. Deși mi se par crude, imposibile pentru mințile lucide, nu am cum să le ocolesc. Prea se insinuează în liniștea noastră, suficient de neliniștită. Dar să mă întorc în vremea când respectul pentru bătrâni era onoare, demnitate și lecție pentru viață. De care am ținut seama până în ziua de astăzi. Pe când eram elev, într-un manual de limbă română era o povestire despre un sat, în care tinerii au hotărât să-i alunge pe bătrâni de lângă ei. Când tocmai au reușit să rămână singuri, au năvălit necazurile peste sat. Au început certurile între tineri. Unul, mai așezat la minte, le-a spus că ar fi bine să-i cheme pe bătrâni la obârșii, să le descurce ițele încâlcite.
Așa, înțelepciunea și-a luat locul cuvenit, iar viața și-a reintrat în rost. Morala este ușor de înțeles. Dar eu nu trebuia să învăț din cărți să prețuiesc seniorii vârstei. Am avut privilegiul să am bunici, care au bătut pragul octogenar. De la care am primit sfaturi date în pilde, mângâieri sugerate, mustrări din sprânceană. Au fost oameni gospodari, cu sânge iute, tăcuți când trebuie, apăsați la vorbă, când îi tulbura lumea din jur. Nu le plăcea să spună o vorbă de două ori. Bunicul de pe mamă – tata bătrân – avea un pas calculat, de parcă nu dorea să tulbure ordinea lumii. Avea cai, vaci, câteva oi. Prețuia armata, caii și tutunul. Îi plăcea munca, dar și sărbătorile. Ploile și vremea rea îl trimiteau în colejnă, unde meșterea furci și greble. De la el am deprins taina cositului. Când a murit, eram militar în termen. Am venit de la Beiuș în grabă, cu învoire de o zi, am participat la înmormântare și m-am reîntors sub arme.
Mama bătrână era pricepută la treburile casei și ale câmpului. Iarna țesea țoluri și cergi. Nu i-am văzut necăjiți niciodată, nu foloseau vorba aspră ca armă a răfuielii, nici sfada pentru a potoli patimi ascunse. Aveau neamuri și prieteni pe sate și se bucurau de întâlnirea lor. Își împrumutau caii, carul și lucrau clacă. Nu am auzit, de la ei, vorbe de ocară. Salutau creștinește „Lăudăm pe Iisus”. Doamne, ce rânduială lumească mi-a fost dat să am în pruncie! După cum îi roata lumii, parcă lumea aceea s-a scufundat. Dar eu sunt, în bună parte, produsul ei. Prin satele Maramureșului mai sunt răsfrângeri vizibile din armonia evocată aici. Ce se întâmplă acum? Pandemia, care ne-a pus pe jar, a scos la suprafață teorii care mocneau în societă­țile de consum. Vin să alimenteze variante crude ale vieții. Că virusul ar fi preferat oameni de peste 65 de ani.
S-a dovedit a fi o diversiune, deoarece au murit și oameni de vârste mature, chiar tineri. Cert este că longevitatea a devenit o pacoste pe lume. Până acum, ne mândream cu ea, era rezultatul descoperirilor în domeniul medical, acum a devenit suspicioasă. Oamenii trăiesc prea mult, zic autorii teoriilor oculte. Unele state sunt îngrijorate că bătrânii au nevoie de medici, de ocrotire socială, iar ei nu produc nimic. Se aud sunete stridente în acest sens. Ne aducem aminte, la începutul pandemiei, în Italia, din cauza sufocării spitalelor cu bolnavi, s-a ajuns ca medicii să decidă soarta pacientului. Dacă era mai tânăr, în barca de salvare, cei bătrâni, la mâna hazardului.
Anul trecut, aminteam un scenariu al prietenului meu, dramaturgul Matei Vișniec, trăitor în Franța, inspirat din fapte reale. El relata că jocul morții, în Hexagon, începea cu tragediile din casele de bătrâni, unde se murea cu trei cifre zilnic. Cu asemenea spor, oamenii se mută, mai repede, în urne funerare, sau în cimitire. În câteva luni, statul ar răsufla ușurat că nu trebuie să plătească atâtea pensii. Economia și-ar reveni, locuitorii lumii rămași pe fața pământului ar fi mai relaxați. Crud scenariu, replici din el se aud și astăzi. După ce și-a făcut treaba, spiritul malefic se retrage în natură. Timpul trece repede. Generația care respiră în voie la plecarea bătrânilor ajunge și ea la 70 de ani. Dă semne de îngrijorare. Și iată, într-o bună zi, spiritul malefic își face din nou apariția. Cei foști tineri, ajunși acum bătrâni, par nedumiriți că sunt căutați. Ba se revoltă. Spiritul malefic, care la noi are o coasă, le-a spus franc: „Cine face un târg cu mine este pentru totdeauna.”
Deși timid, ni se propune o altă optică a lumii. Dar dreptul la viață este sfânt. Totuși, nebunia s-a cuibărit în lume. Se enunță catastrofa, ca apoi să fie retrasă de pe piață, fără mari reușite. Rămâne zvonul pe post de adevăr. Așa este afirmația scriitorului, economistului francez Jacques Attali, fost consilier politic al unui președinte francez, că, în viitor, va trebui să găsim o modalitate de reducere a populației. Se vehiculează și soluții cumplite. Apoi a venit negarea acestei spuse, dar au rămas produsele imaginației. Ce să mai crezi? Eu cred că, pe la noi, respectul pentru bătrâni nu a dispărut. Deși mulți bătrâni au rămas singuri, iar odraslele sunt plecate în străinătate.
Textul acesta l-am reinventat în urma unei scene care m-a durut. Mai zilele trecute, venerabilul academician Bălăceanu Stolnici, om de știință, medic neurolog, la cei 98 de ani a dat câteva sfaturi în legătură cu pandemia. Din formatul unei emisiuni tv a sărit ca arsă o tânără deputată, comentând, vădit răutăcios, intervenția distinsului cărturar. Pe motiv că este prea bătrân ca să aibă crezare. Penibilă atitudine!

NICIUN COMENTARIU

LĂSAŢI UN MESAJ

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.