Cu aproximativ 25 de ani în urmă, la mina de la Handalul Ilbei veneau zilnic 15 autobuze cu muncitori! Erau oameni inclusiv din Medieș, Seini, ori din Țara Oașului. Am revenit în acel loc, să vedem ce-a rămas. Încă un loc emblematic din seria făcută celebră de documentarul „World without us – Lumea fără noi”.
Înainte de a intra în curtea minei, am oprit la o casă. Evident, am căutat un miner. L-am găsit! „Da, erau zeci de autobuze zilnic cu mineri. Aici peste drum de mine era cantină, aici mi-am cunoscut soția, acolo lucra, la bucătărie. Acum e distrus totul. Cantina din incintă e căzută. Clădire de vestiare, ateliere, năpădite de copaci. Minerii? S-au pensionat și gata. O vreme, unii au mai intrat în galerii, cei mai amărâți dintre ei, mai ales că știau bine locurile și ce căutau. Au mai scos fier. Cică au mai rămas în subteran inclusiv vagoane.
Dar s-au urnit galerii, nu cred că mai ajungi la ele. Apoi, s-au astupat galeriile. Au venit și au spart pereții, să mai scotocească. Filoane bune au mai rămas, au mai cărat de aici minereu și după închiderea minei, dar puțin. Acolo unde se vede săpat în versant. Dar nu merită să scoți minereu de la 300 de metri adâncime… ziceau că la costurile alea mai bine cumpără minereul”, ne spune Ilie Verdeș, de 79 de ani, fost lucrător minier la IPEG. Și ne amintim că peste ani am auzit povești de aici, inclusiv de foști mineri care au coborât cu funii, prin aeraje, cai cu care au tras fiere, după care au lăsat acolo caii să moară… Am vorbit cumva de la depărtare cu septuagenarul…se temea de COVID, și pe bună dreptate. Ne spune, cu tristețe, că de câteva luni i-a murit feciorul, de 49 de ani, răpus de nemiloasa boală.
Intrăm apoi în curtea minei, nu înainte de a constata, încă de la poartă, că cineva încearcă să îndepărteze curioșii de la distanță. Sunt 4-5 anunțuri ce te-ar convinge că n-ai ce căuta acolo. Dar urme de exploatare forestieră se văd. În curtea minei însă e junglă în toată regula. Clădirile sunt năpădite deja de copaci, mai cu seamă mesteceni, drumurile de exploatare se înțelenesc, mai puțin cele cu miză forestieră. Am descoperit și galeriile zidite. Da, sunt sparte cu barosul, cât să se furișeze un om înăuntru. Din ceea ce se vede la fața locului, desigur, fără să punem la calcul rentabilitatea și miza economică, minime șanse să repornești o asemenea ruină, fără să fii obligat să lucrezi cel puțin un an înainte să restaurezi ce mai poate fi restaurat. Dar peste toate, factorul uman e grăitor. Minerii nu-s. Urmașii lor sunt duși, la rândul lor, în țări „mai calde”. Iar la Handalul Ilbei, bate un vânt a pustiu, din care abia abia mai răzbate câte-un cântec de drujbă…
